Bucuresti - Ferentari

Strada mea

   Fiecare individ are visele sale, copil fiind, apoi mai tarziu, adolescent, trecand si de aceasta perioada am devenit matur. Macar o data in viata ne-am dorit sau am visat la ceva. Un om fara vise traieste degeaba, nu are nici o bucurie, este sterp pe dinauntrul lui, un om care nu are amintiri parca este mai gol in suflet, un om care nu isi doreste nimic de la viata este un om bolnav pe dinauntrul sau, este zbarcit in suflet.

Eu sunt copil de Bucuresti, nascut in Berceni, dar crescut pe maidanele Ferentariului si  pe piatra de la Mandravela, cum ii placea bunicului meu sa imi spuna. Sunt roman, nu sunt tigan.

Livezilor

 Am crescut cu imaginea manastirii de la  Vacaresti si a spitalului de nebuni, La Balamuc ii spunea bunica mea. Ridicam praful strazilor de pe langa Banditu, o fosta bacanie la intersectia din Aparatorii Patriei, acum este statia de metrou pe locul de unde cumparam halvita de la Banditu. Alergam pe campul care incepea unde se termina blocul C3 de pe Tunsu Petre, unde se termina pe vremuri Ferentariul . Eram impartit intre Ferentari si Berceni, asta pana in clasa a-6-a cand ne-am mutat definit in Berceni. 

Mai ajungeam noi de la Mandrvala cu un autobuz Skoda, rosu, pana la statia Lemetru, pe cheiul Dambovitei. Nu stiti unde era Lemetru? De acolo treceam Dambovita sa vedem casa care avea o cruce de piatra in fata intrarii, era pe o strada inclinata si pavata cu piatra cubica.

Am inceput sa scriu dupa ce am gasit prin casa niste poze mai vechi. 

Tunsu Petre

 Am inceput sa imi aduc aminte de unde am rasarit, de unde am plecat, cine sunt. Am inceput sa ma uit inapoi sa vad cartierul, strazile. Deodata in copilaria se schimba brusc ceva. Cand eram  elev de clasa a-I-a parintii au primit de la servici( Electromagnetica) un apartament in Ferentari si uite asa am inceput sa bat si strazile de pe acolo, sa cunosc si alte locuri decat cele pe care le stiam pana atunci. 

Intodeauna, inevitabil, strada face parte din viata noastra, fiecare dintr noi ajungem pe o strada. Tot ce face parte din viata noastra se afla pe o strada. Cartierul vechi al acelui copil de Bucuresti ramane in urma, in timp, in amintiri. Incet, strada cea noua intra in vietile noastre, acelasi cartier, oras, tara, aceleasi strazi.   

Hotelul se afla pe strada, adresa restaurantului este pe strada, pe ce strada stai? Ne intalnim pe strada cutare, care face parte din viata noastra. Sa putem ajungem la acele locatii superbe vazute in reclamele agentiilor de turism, la televizor, in pliante si reviste, acolo in acele locuri ajungem tot pe o stradă. Sa putem ajungem la malul marii, poate traversam o stradă. Uneori nu ne place ce vedem pe aceea stradă, alte ori suntem incantati de ce vedem pe acele străzi. Ajungem să facem comparatii intre străzile lor si străzile noastre.
Ajungem in tări si mai puţin umblate, unde vedem multa sărăcie si mizerie. Uneori, in viata, ne intrebam partenerii de drum, pe ce strada o luam? Ce ascund aceste strazi? Care sunt dedesubturile acelei strazi? Si in final cea mai grea decizie a individului este de a reusi sa aleaga strada din viata lui, de fiecare dintre noi depinde pe ce strada alegem sa pasim in viata. Nici o strada nu seamana una cu cealalta.

 Ce este strada pentru mine, ce inseamna strada in viata noastra...

Mahalaua Ferentari, peste Prelungirea Ferentarilor, este cartierul sarac unde traiesc romani si tigani la gramada. Pe acele strazi rau famate, cartierul cu nume faimos este mizer.  Cartierul Ferentari nu a fost asa de la inceput. Acest cartier se confunda acum doar cu tiganii si saracia, asa este, dar la inceput Ferentariul nu a fost asa cum il stim noi acum.

 Strada Ferentarilor in ‘76- ‘80 era frumoasa, linistita, curata si primitoare. Majoritari eram noi, romanii. Ferentari la inceputul sau a fost un cartier al boierilor, spuneau cei ma in varsta si care au prins aceea perioada. Ferentariul in perioada interbelica a fost un cartier de lume buna, case cu un etaj, nu vedeai picior de tigan, poate cei de la salubrizare, ospatari, frizeri, slujbasi, chiar si legionarii aveau cuibul lor in Ferentari. Strada, acum, inseamna droguri, furturi, batai si chiar crime. Prietenii de care imi mai aduceam aminte, acei copii care ne jucam pe strazile din acel Ferentari, o parte dintre ei sunt in puscarii, alti sunt doborati de foame. Mai intrebam de vreo doi, trei, care au reusit sa iasa din aceea mocirla, pe care o stim cu totii, dar cativa dintre cei cu care mancam o paine cumparata de “ la Papu”, care ne cadea pe  jos, in praful  Ferentarilor, sunt morti, batai pe strada, drogurile, alcolismul si bolile luate din puscarie, la varsta de 20-30 de ani, toti romani. Am crescut  pe strada din Ferentari cu ei, am facut si eu mici gainarii, m-am batut cu tiganii sau intre noi, am facut prietenii cu tiganii de pe acele strazi. 

Astazi, batranii stau in fata scarii, pe trepte, la o tabla.

 Trecand pe langa ei se uita la tine, la fel ca ceilalti, cei la care am venit le spun; “ Nu il mai tii minte pe al lui...?”

 Nea Ion, fost maistru la Electromagnetica coleg cu ai mei imi spune;

“ Si ce mai cauti ba pe aici, iti era dor de jeg, ai venit sa ii vezi pe astia, doar ei au mai ramas”  

 Reintors regasit aceleasi strazi. Pe strazile mizere si imputite rasaritul aduce in viata cuiva, doar boala, saracie si de ce nu, moarte. In strada nimeni nu te slaveste si nimeni nu iti spune cuvinte de lauda la adresa ta. Strada te invata sa fii rau, dar si bun, totul depinde de tine. Strada este locul tuturor, saraci, bolnavi, nebuni, flamanzi.

 In copilarie, pe una din acele strazi din Ferentari, Tunsu Petre,  am avut un prieten, roman si el. In ajunul Craciunului mergeam cu el la colindat, imparteam bucatele si banii frateste, mergeam cu sorcova si cu plugusorul. Staeam in noaptea de Craciun pana tarziu si ne faceam planuri, visam ce ne va aduce Mos Gerila. Stateam pe strada si ne imaginam cum este in alte tari, cum sunt oamenii si locurile acelor meleaguri. Daca este frumos pe acele strazi. Ne jucam amandoi pe strazile din Ferentari. Uneori manacam la mine sau el, alteori ramaneam cu mama lui cand nu erau ai mei acasa. 

Livezilor

Cu el am mers prima oara la un club sportiv, cu prietenul meu stateam pe strada, cu el am invatat sa ne descurcam chiar si mai tarziu,  colindam strazile din Bucuresti. Bateam, Calea Mosilor, Calea Victoriei, Kisselff, Selari, Blanari, Magheru, Ana Ipatescu, Grivitei, Pantelimon, Giulesti, Pajura, Drumul Taberei, Catelu, strazi pe care am crescut.

Da, recunosc, am fost un golan, am fost o puslama de mahala, am fost o haimana crescuta pe piatra Bucurestiului. Nu am negat niciodata de unde am plecat si ce am fost, am ramas prieten cu cei din strada, am crescut in strada aia blestemata. Intors acasa, in ajunul Craciunului, din anul 2000, am trecut sa il vad, cum imi era obicieul, a raspuns mama lui. A inceput sa planga cand m-a vazut la usa, eu nu stiam, venisem acasa dupa aproape 10 luni.  "Nu mai este mama, l-au omorat astia din strada cu bautura si cu drogurile lor, nenoroctii dracu. Nu mai ma intelegeam cu el, l-au gasit in parc, pe unde va jucati voi... atarnand de o creanga”.

Nu imi venea sa cred, nu aveam cuvinte, am ramas impietrit, imi veneam sa strig de durere, vroiam sa ies in strada, sa ma bat cu toti pe care ii stiam ca i-au facut rau prietenului meu, ii stiam care sunt. El nu era asa, il stiam bine, dar strada te schimba si iti demonstreaza puterea pe care o are asupra ta.

Ferentari, intre blocuri

 Eu am iesit si am lasat strada in urma, am lasat acel copil de Bucuresti, copilulul de mahala si acel adolescent care batea carciumile din Bucuresti, am lasat in urma acei prieteni de pe acele strazi din Ferentari. Acum merg singur, merg in linistite pe acele strazi, cativa se mai uita dupa mine, eu trec mai departe.

Iacob Andrei

Am ajuns sa lucrez  pe vapoare, de cate ori plecam intr-un voiaj sau reveneam acasa, ma intorceam acolo, pe strada mea din Bucuresti de unde am plecat odata. Si acum, cand imi era dor de prietenul meu mai treceam prin Ferentari. Mergeam pe strazile copilariei, pe unde ma jucam cu el sau mai tarziu cand Ii povesteam  despre strazile de prin  acele porturi pe unde ajungeam si ii aratam pozele cu acele strazi din tarile pe unde ma ducea nava.

 Strada din Ferentari de care va povestesc isi i-a tributul, fara sa ne intrebe si pe noi daca suntem de acord, daca vrem. 

Iarna,

strada este goala, este mohorata, strazile sunt in mocirla. Iarna toata lumea paraseste strada lasand-o  murdara si rece. In viata, daca pot sa vorbesc cu cineva, sa le spun lucrurilor pe nume fara sa ma ascund este datorat si strazii.

 Strada iti arata acei oameni cu interese ascunse care isi vanda omenia, sufletul si prietenii. Strada iti arata pe cel de langa tine, cel pe care il credeai ca este prieten cu tine si de nevoie se duce si te arata cu degetul celor de la care are interes mai mult decat la tine, ce a vorbit cu tine le spune lor, tu esti singur, ei sunt mai multi. Esti prietenul lor in functie de ce interes au, dupa o saptamana cica este din nou prieten cu tine, doar pentru a afla ceva, dupa care acel prieten fuge din nou la ceilalti sa le spuna ce a auzit de la tine. Pe strada esti vandut pentru cateva pungi de mancare, pentru o mahoarca ieftina si pentru o sticla de pufoaica imputita s-au pentru un bilet in plus. Uneori, strada se transforma, si ea, intr-o afacere de familie s-au a unui grup majoritar. Am mai ramas pe acolo sa vorbesc cu cei putini, pe care ii mai cunosc, sunt ramasi in acele blocuri din Ferentari si pe acele strazi. Parca sunt mai imbatraniti decat mine, sunt mai seci, parca nu maiau putere, sunt mai goi pe dinauntru,  strada a devenit stapana pe sufletele lor. Strada este dura, strada ne da ceva in viata, dar ne si ia ceva din viata.

 Poate ca acea strada face parte din viata mea, a voastra, dar nu vrem sa recunoastem, nu vrem sa o acceptam.

 Prietenul meu imi spunea uneori; Tu chiar mai crezi in minuni? Da, cred, ii raspundeam, ai sa vezi ca poate odata o sa putem sa facem …daca nu credeam la un moment dat in viata mea intr-o minune poate nu mai ajungeam in aceasta noapte, sa va povestesc despre Bucuresti si strazile sale.

Tunsu Petre

 Strada te alege, dar si tu o alegi, depinde de om, de visele fiecaruia dintre noi, eu am scapat de aceea strada, prietenul meu nu a reusit. Cu noroc sau nu eu am reusit sa aleg strada cea buna, am ales sa fac dreapta, pe alta strada si sa ies. Acum, injur si am ajuns sa urasc din tot sufletul meu aceea strada din Ferentari, pe care am fost odata.

 Apropo, voi pe ce strada stati? 


P.S.

Acest articol a fost publicat si in Evenimentul Zilei, unde a fost mentionata sursa, autorul si publicat in 2013.
http://www.evz.ro/trei-povesti-de-pe-strazile-celui-mai-periculos-cartier-din-romania-1041521.html 

  Articolul scris de mine a aparut pe pagina de net, Partida romilor, in 2014, fara sa specifice sursa, fara sa ma intrebe daca sunt de acord cu publicarea lui, fara sa ma intrebe daca pot sa copieze articolul. Acest articol a aparut ca fiind scris de: George Susma.

 De ce ma mira compartamentul celor din Partida romilor?  Furtul, indiferent sub ce mod,  exista in sangele acestei etnii. 

   Am sa inchei in acelasi ton:

  Apropo, voi cum va simtiti cand sunteti furati ?

 Postat la: 15.05.2014 23:47 | Scris de: George Susmă
http://www.partidaromilor.ro/remember/strada-mea-303

Epave

In Lumea vazuta de mine am intalnit cateva epave. In Lumea vazuta de mine,  uneori, am atins acea bucata de fier aruncata pe o plaja sau langa un tarm…

Bucata de fier pe care o vedeti in porturi sau  cand stati la plaja si o vedeti trecand la linia orizontului, v-ati ganditi pentru o secunda ca aceea nava  are un suflet, are viata ei?

            Prima data urcat pe o nava, ai o cabina unde vei sta pentru cateva luni bune. La primul contact cu nava, “o simti” , dar si ea te simte pe tine. Esti facut sa traiesti cu ea sau nu. Iti dai seama din prima clipa daca esti printre cei care o plac sau nu. La randul ei si ea te accepta sau nu. Mai tarziu ajungi sa nu poti trai fara aceea nava, barca, vapor. Pe mare sunteti una si aceeasi persoana. Pe mare acea nava are viata ei, pentru tot ce ne ofera noua. Acea bucata de fier este casa noastra, o iubim. Uneori o uram, dar nu din rautate, poate din acel dor dupa casa noastra de pe uscat. O iubim pentru ca in acea nava ne strangem lucurile cumparate pentru familie, copii, neveste, cei dragi. In acea nava traim si lucram, ne ducem existenta. Poate, o parte dintre noi am ajuns sa lucram pentru a putea sa ne intretinem familiile sau pentru a face ceva in viata, un viitor. Navele, de toate felurile si dimensiunile au viata lor, au un suflet al lor, stiut sau nu. Acel fier este casa noastra. In cateva concedii prin Grecia am mai vazut cateva barci abandonate, la mal sau pe uscat.

Intre doua oceane

 
    Nu foarte multi dintre voi ajung sa treaca cu o nava  prin Canalul Panama. Marinarii de pe navele comerciale si cele pentru pasageri au ocazia sa ajunga mai des prin aceste locuri. Locul meu pe una dintre aceste nave, o cabina micuta, un pat si niste lucruri inghesuite prin dulapuri sau in geamantane adunate in decursul anilor petrecuti pe nave, azvarlite sub paturile in care ne odihnim. Dezordine si locul in care ne aruncam hainele pe unde apucam. Suveniruri si maraferturi stranse de prin porturile in care ai ajuns si care stau prin diferite colturi ale cabinei pentru a le duce acasa, amintirea acelor locuri. Incerc sa va arat cum se vede canalul Panama din puntea unei nave. Panama, umezeala, cald, soare, ploua din nou iese soarele, un loc cu foarte multa vegetatie, pe scurt Panama.
     Am sa povestesc si pentru tine Gherasime, carmaciul copilariilor noastre. Poate ai ajuns demult pe acolo, stiu ca tare ti-ar fi placut sa carmesti prin acele ape.  Cand eram copil asteptam sa vad serialul  “Toate panzele sus”, dupa care ieseam si eu pe afara cu copiii din fata blocului si ne imaginam cum este in acel colt de lume. Cine este Gherasim, cine este Ismail, cine este Eremia…fiecare ne alegeam un personaj si ne jucam, eram in lumea noastra, a copiilor, barci, oceane, valuri, pirati si locuri de peste ocean.  Suntem in Marea Caraibelor venind dinspre Fort Lauderdale si ne indreptam spre Los Angeles. Noaptea se ridica si afara este o ceata deasa, alba, laptoasa. 

Insula Skiathos

 Insula Skiathos a fost, va fi si va ramane una dintre cele mai cautate si dorite insule. Am auzit foarte multe povesti, descrieri, legende si am citit foarte multe articole despre Skiatos, majoritatea dintre noi. Am sa incerc sa va spun cate ceva despre Skiatos. Am avut norocul in tinerete sa vad o parte dintre insulele Eladei, dar au ramas multe de vazut. 

 Pana la urma am ajuns si noi in aceasta insula. Am sa incerc o descriere din ce am auzit eu din povestirile locuitorilor Eladei despre insula Skiathos.

Skiatos, toata lumea stie ca face parte din grupul insulelor Sporadelor de Nord. Sporade in limba greaca inseamna, " Imprastiat ". Numele de Skiatos, in Grecia este explicat sau mai bine spus in Grecia are trei intelesuri, precum majoritatea cuvintelor din vocabularul grecilor. Nu se stie sigur de unde vine numele acestei insule. Eu incerc sa va dau o explicatie din folclorul Greciei.

In limba greaca, Skia inseamna, umbra. Una din explicatii ar fi, “ la umbra padurii de pin”.

O alta explicatie ar fi ca insula se afla, la umbra muntelui Athos, adica Ski-Athos.

A treia explicatie este sau vine de la primii locuitori ai insulei care au emigrat si au venit din oraselul Skia, aflat in insula Evia, de altfel o insula foarte aproape si pe langa care se trece in drum spre Skiathos. In Skiathos si nu numai, in orasul port, locuitorii isi vopsesc casele in alb si ferestrele in albastru.

Si pentru acest lucru exista o explicatie. Se spune, ca in timpul dominatiei turcesti grecii nu aveau voie sa isi arboreze steagul national. In aceea perioada de razboi indelungat si sub stapanirea imperiului otoman, grecii din toata Elada au decis sa faca un mare steag pentru a le aduce aminte de natia lor, de stramosi, sa le aduca aminte cine sunt ei ca popor, asta ar fi o poveste spusa de un grec din santierul naval din Piraeus. Casele mai sunt in acest fel din cauza soarelui care arde cu putere nu numai in Skiatos ci in toata Elada. Scaldata de apele calde ale lui Egeu, in drum spre insula Skiatos se poate vedea si muntele Pelion unde erau centaurii mitologiei si a povestilor lui Homer. Toti cei care au ajuns in Skiatos cunosc povestea fratilor Gizi si a participarii insulei prin amplasamentul ei in apele Egeei la razboaielor din zona, cu venetieni, cu turci sau cele din antichitate.

Insula imbina perfect dinamismul cu pitorescul si linistea. Cu totii stim cate plaje are insula si ca cea mai renumita este cea de la Koukounaries,

 descrisa de fiecare dintre cei care a simtit nisipul nefiresc de fin si foarte fierbinte. Plaja si padurea de pini a mai fost descrisa, cu mirosul ei nefiresc langa o plaja la mare, pe care il poti intalni doar intr-o padure. Eu stiu ca in limba greaca cuvantul koukounaries inseamna…conuri de pin, dar cum in limba greaca un cuvant poate avea 3 intelesuri as putea fi contrazis destul de usor, dar hai sa reveneim la povestea mea despre Skiatos.   

   

Ce as mai putea eu sa adaug, doar ca aceea specie de pini este unica in lume spun specialistii chiar si pe Discovery. Am vazut un reportaj, mai demult, in care cercetatorii incercau sa isi explice cum rezista acei pini in climatul de pe Skiatos si nu gaseau raspunsul. Tot de pe plaja de la Koukounaries a plecat printesa Diana inainte sa aiba tragicul accident, plaja cotata a zecea din lume si prima din Grecia o face deosebit de cautata si celebra. Langa plaja este si celebrul hotel Skiatos Palace. Peisajul superb, plajele cu apa de o claritate ireala reprezinta punctul de rezistenta al insulei. Ne-am rasfatat in apa si la tarmul Egeei de la Koukounaries, ne-am rasfat cu soarele arzator si mirosul nefiresc de pin langa malul marii.

Skiatos, un orasel cu stradute pietruite, cladiri pe doua coline, casele vopsite in steagul Greciei. Si aici precum in toate insulele exista biserici. Aici este o biserica inchinata sfantului Nicolae, patronul navigatorilor din Skiatos.

Turnul cu ceas este una din atractiile orasului si punctul cel mai inalt, de unde se vede panorama orasului, superba as spune eu. In timpul ocupatiei turcesti biserica a avut rolul de a-i invata pe copiii greci limba si inscrisul stramosilor si tot biserica era locul unde a fost  a fost formata rezistenta impotriva otomanilor.

 Acest rol al bisericii a fost foarte important in istoria Greciei si in toate aceste insule ale Eladei, din acest motiv grecii sunt foarte credinciosi,  astazi cei bogati sustin biserica cu donatii substantiale si biserica ortodoxa greaca este una dintre cele mai puternice biserici.

Ce ar mai fi de spus de catre mine, distanta dintre Amafiapolis si portul din Skiatos este de aproximativ 28 mile marine.  Si noi ne-am rasfatat cu o masa in Skiatos la El Greco, ne-am plimbat pe stradutele inguste, am cumparat suveniruri si nu mai doream sa se incheie aceasta optionala. Am privit si avioanele venind la aterizare pe pista foarte scurta a insulei. Este o insula superba in care daca puteti, mergeti fara sa stati pe ganduri. Pentru majoritatea dintre voi drumul pe mare pana acolo este plictisitor, pentru mine…amintiri rascolite si pe care imi doresc sa il pot avea in fiecare an.

O insula cu totul diferita fata de cele din partea de nordest a Greciei.  

De ce iubesc Grecia

    Ma tot intreb de ce ne povestim amintirile si ne aratam pozele pe vreun site sau le scoatem in afara sertarului de unde stau ele de obicei? De ce vrem ca  x   sau  y  de pe site sa afle un sentiment al nostru? De ce o intereseaza pe ,,ixuleasca’’ sau pe vreunul cu un nick inspirat de unde stie el mai bine, unde am dormit culcat pe spate, pe stanga sau pe dreapta? De ce ne povestim drumurile si amintirile in fata unor necunoscuti? De ce nu sunt doar ale noastre? Doar noi si amintirile noastre dragi sau triste. De ce nu ne tinem gura?? Nu stiu sa va raspund inca la aceste intrebari de mai sus.

In fiecare an imi este dor de Grecia, de tarmurile ei si de acele insule iesite din apa lui Egeu, de ce?

   Am sa va spun motivele mele, de ce in ochii si in inima mea Grecia este frumoasa, o iubesc, imi este draga si catorva dintr voi la fel, motive…de ce am sa imi deschid sufletul in fata unor necunoscuti…din nou? am facut o promisiune mai demult unor prieteni, am sa le spun cum am descoperit eu Grecia... 

Portul Pireu