sâmbătă, 10 septembrie 2011

Bucuresti - Ferentari



Strada mea



   Fiecare individ are visele sale, copil fiind, apoi mai tarziu, adolescent, trecand si de aceasta perioada am devenit matur. Macar o data in viata ne-am dorit sau am visat la ceva. Un om fara vise traieste degeaba, nu are nici o bucurie, este sterp pe dinauntrul lui, un om care nu are amintiri parca este mai gol in suflet, un om care nu isi doreste nimic de la viata este un om bolnav pe dinauntrul sau, este zbarcit in suflet.

Eu sunt copil de Bucuresti, nascut in Berceni, dar crescut pe maidanele Ferentariului si  pe piatra de la Mandravela, cum ii placea bunicului meu sa imi spuna. Sunt roman, nu sunt tigan.

Livezilor


 Am crescut cu imaginea manastirii de la  Vacaresti si a spitalului de nebuni, La Balamuc ii spunea bunica mea. Ridicam praful strazilor de pe langa Banditu, o fosta bacanie la intersectia din Aparatorii Patriei, acum este statia de metrou pe locul de unde cumparam halvita de la Banditu. Alergam pe campul care incepea unde se termina blocul C3 de pe Tunsu Petre, unde se termina pe vremuri Ferentariul . Eram impartit intre Ferentari si Berceni, asta pana in clasa a-6-a cand ne-am mutat definit in Berceni. 
Mai ajungeam noi de la Mandrvala cu un autobuz Skoda, rosu, pana la statia Lemetru, pe cheiul Dambovitei. Nu stiti unde era Lemetru? De acolo treceam Dambovita sa vedem casa care avea o cruce de piatra in fata intrarii, era pe o strada inclinata si pavata cu piatra cubica.
Am inceput sa scriu dupa ce am gasit prin casa niste poze mai vechi. 

Tunsu Petre


 Am inceput sa imi aduc aminte de unde am rasarit, de unde am plecat, cine sunt. Am inceput sa ma uit inapoi sa vad cartierul, strazile. Deodata in copilaria se schimba brusc ceva. Cand eram  elev de clasa a-I-a parintii au primit de la servici( Electromagnetica) un apartament in Ferentari si uite asa am inceput sa bat si strazile de pe acolo, sa cunosc si alte locuri decat cele pe care le stiam pana atunci. 
Intodeauna, inevitabil, strada face parte din viata noastra, fiecare dintr noi ajungem pe o strada. Tot ce face parte din viata noastra se afla pe o strada. Cartierul vechi al acelui copil de Bucuresti ramane in urma, in timp, in amintiri. Incet, strada cea noua intra in vietile noastre, acelasi cartier, oras, tara, aceleasi strazi.   
Hotelul se afla pe strada, adresa restaurantului este pe strada, pe ce strada stai? Ne intalnim pe strada cutare, care face parte din viata noastra. Sa putem ajungem la acele locatii superbe vazute in reclamele agentiilor de turism, la televizor, in pliante si reviste, acolo in acele locuri ajungem tot pe o stradă. Sa putem ajungem la malul marii, poate traversam o stradă. Uneori nu ne place ce vedem pe aceea stradă, alte ori suntem incantati de ce vedem pe acele străzi. Ajungem să facem comparatii intre străzile lor si străzile noastre.
Ajungem in tări si mai puţin umblate, unde vedem multa sărăcie si mizerie. Uneori, in viata, ne intrebam partenerii de drum, pe ce strada o luam? Ce ascund aceste strazi? Care sunt dedesubturile acelei strazi? Si in final cea mai grea decizie a individului este de a reusi sa aleaga strada din viata lui, de fiecare dintre noi depinde pe ce strada alegem sa pasim in viata. Nici o strada nu seamana una cu cealalta.


 Ce este strada pentru mine, ce inseamna strada in viata noastra...
Mahalaua Ferentari, peste Prelungirea Ferentarilor, este cartierul sarac unde traiesc romani si tigani la gramada. Pe acele strazi rau famate, cartierul cu nume faimos este mizer.  Cartierul Ferentari nu a fost asa de la inceput. Acest cartier se confunda acum doar cu tiganii si saracia, asa este, dar la inceput Ferentariul nu a fost asa cum il stim noi acum.
 Strada Ferentarilor in ‘76- ‘80 era frumoasa, linistita, curata si primitoare. Majoritari eram noi, romanii. Ferentari la inceputul sau a fost un cartier al boierilor, spuneau cei ma in varsta si care au prins aceea perioada. Ferentariul in perioada interbelica a fost un cartier de lume buna, case cu un etaj, nu vedeai picior de tigan, poate cei de la salubrizare, ospatari, frizeri, slujbasi, chiar si legionarii aveau cuibul lor in Ferentari. Strada, acum, inseamna droguri, furturi, batai si chiar crime. Prietenii de care imi mai aduceam aminte, acei copii care ne jucam pe strazile din acel Ferentari, o parte dintre ei sunt in puscarii, alti sunt doborati de foame. Mai intrebam de vreo doi, trei, care au reusit sa iasa din aceea mocirla, pe care o stim cu totii, dar cativa dintre cei cu care mancam o paine cumparata de “ la Papu”, care ne cadea pe  jos, in praful  Ferentarilor, sunt morti, batai pe strada, drogurile, alcolismul si bolile luate din puscarie, la varsta de 20-30 de ani, toti romani. Am crescut  pe strada din Ferentari cu ei, am facut si eu mici gainarii, m-am batut cu tiganii sau intre noi, am facut prietenii cu tiganii de pe acele strazi. 

Astazi, batranii stau in fata scarii, pe trepte, la o tabla.

 Trecand pe langa ei se uita la tine, la fel ca ceilalti, cei la care am venit le spun; “ Nu il mai tii minte pe al lui...?”
 Nea Ion, fost maistru la Electromagnetica coleg cu ai mei imi spune;
“ Si ce mai cauti ba pe aici, iti era dor de jeg, ai venit sa ii vezi pe astia, doar ei au mai ramas”  
 Reintors regasit aceleasi strazi. Pe strazile mizere si imputite rasaritul aduce in viata cuiva, doar boala, saracie si de ce nu, moarte. In strada nimeni nu te slaveste si nimeni nu iti spune cuvinte de lauda la adresa ta. Strada te invata sa fii rau, dar si bun, totul depinde de tine. Strada este locul tuturor, saraci, bolnavi, nebuni, flamanzi.
 In copilarie, pe una din acele strazi din Ferentari, Tunsu Petre,  am avut un prieten, roman si el. In ajunul Craciunului mergeam cu el la colindat, imparteam bucatele si banii frateste, mergeam cu sorcova si cu plugusorul. Staeam in noaptea de Craciun pana tarziu si ne faceam planuri, visam ce ne va aduce Mos Gerila. Stateam pe strada si ne imaginam cum este in alte tari, cum sunt oamenii si locurile acelor meleaguri. Daca este frumos pe acele strazi. Ne jucam amandoi pe strazile din Ferentari. Uneori manacam la mine sau el, alteori ramaneam cu mama lui cand nu erau ai mei acasa. 
Livezilor

Cu el am mers prima oara la un club sportiv, cu prietenul meu stateam pe strada, cu el am invatat sa ne descurcam chiar si mai tarziu,  colindam strazile din Bucuresti. Bateam, Calea Mosilor, Calea Victoriei, Kisselff, Selari, Blanari, Magheru, Ana Ipatescu, Grivitei, Pantelimon, Giulesti, Pajura, Drumul Taberei, Catelu, strazi pe care am crescut.
Da, recunosc, am fost un golan, am fost o puslama de mahala, am fost o haimana crescuta pe piatra Bucurestiului. Nu am negat niciodata de unde am plecat si ce am fost, am ramas prieten cu cei din strada, am crescut in strada aia blestemata. Intors acasa, in ajunul Craciunului, din anul 2000, am trecut sa il vad, cum imi era obicieul, a raspuns mama lui. A inceput sa planga cand m-a vazut la usa, eu nu stiam, venisem acasa dupa aproape 10 luni.  "Nu mai este mama, l-au omorat astia din strada cu bautura si cu drogurile lor, nenoroctii dracu. Nu mai ma intelegeam cu el, l-au gasit in parc, pe unde va jucati voi... atarnand de o creanga”.
Nu imi venea sa cred, nu aveam cuvinte, am ramas impietrit, imi veneam sa strig de durere, vroiam sa ies in strada, sa ma bat cu toti pe care ii stiam ca i-au facut rau prietenului meu, ii stiam care sunt. El nu era asa, il stiam bine, dar strada te schimba si iti demonstreaza puterea pe care o are asupra ta.


Ferentari, intre blocuri


 Eu am iesit si am lasat strada in urma, am lasat acel copil de Bucuresti, copilulul de mahala si acel adolescent care batea carciumile din Bucuresti, am lasat in urma acei prieteni de pe acele strazi din Ferentari. Acum merg singur, merg in linistite pe acele strazi, cativa se mai uita dupa mine, eu trec mai departe.


Iacob Andrei

Am ajuns sa lucrez  pe vapoare, de cate ori plecam intr-un voiaj sau reveneam acasa, ma intorceam acolo, pe strada mea din Bucuresti de unde am plecat odata. Si acum, cand imi era dor de prietenul meu mai treceam prin Ferentari. Mergeam pe strazile copilariei, pe unde ma jucam cu el sau mai tarziu cand Ii povesteam  despre strazile de prin  acele porturi pe unde ajungeam si ii aratam pozele cu acele strazi din tarile pe unde ma ducea nava.
 Strada din Ferentari de care va povestesc isi i-a tributul, fara sa ne intrebe si pe noi daca suntem de acord, daca vrem. 

Iarna,


strada este goala, este mohorata, strazile sunt in mocirla. Iarna toata lumea paraseste strada lasand-o  murdara si rece. In viata, daca pot sa vorbesc cu cineva, sa le spun lucrurilor pe nume fara sa ma ascund este datorat si strazii.
 Strada iti arata acei oameni cu interese ascunse care isi vanda omenia, sufletul si prietenii. Strada iti arata pe cel de langa tine, cel pe care il credeai ca este prieten cu tine si de nevoie se duce si te arata cu degetul celor de la care are interes mai mult decat la tine, ce a vorbit cu tine le spune lor, tu esti singur, ei sunt mai multi. Esti prietenul lor in functie de ce interes au, dupa o saptamana cica este din nou prieten cu tine, doar pentru a afla ceva, dupa care acel prieten fuge din nou la ceilalti sa le spuna ce a auzit de la tine. Pe strada esti vandut pentru cateva pungi de mancare, pentru o mahoarca ieftina si pentru o sticla de pufoaica imputita s-au pentru un bilet in plus. Uneori, strada se transforma, si ea, intr-o afacere de familie s-au a unui grup majoritar. Am mai ramas pe acolo sa vorbesc cu cei putini, pe care ii mai cunosc, sunt ramasi in acele blocuri din Ferentari si pe acele strazi. Parca sunt mai imbatraniti decat mine, sunt mai seci, parca nu maiau putere, sunt mai goi pe dinauntru,  strada a devenit stapana pe sufletele lor. Strada este dura, strada ne da ceva in viata, dar ne si ia ceva din viata.



 Poate ca acea strada face parte din viata mea, a voastra, dar nu vrem sa recunoastem, nu vrem sa o acceptam.

 Prietenul meu imi spunea uneori; Tu chiar mai crezi in minuni? Da, cred, ii raspundeam, ai sa vezi ca poate odata o sa putem sa facem …daca nu credeam la un moment dat in viata mea intr-o minune poate nu mai ajungeam in aceasta noapte, sa va povestesc despre Bucuresti si strazile sale.



Tunsu Petre


 Strada te alege, dar si tu o alegi, depinde de om, de visele fiecaruia dintre noi, eu am scapat de aceea strada, prietenul meu nu a reusit. Cu noroc sau nu eu am reusit sa aleg strada cea buna, am ales sa fac dreapta, pe alta strada si sa ies. Acum, injur si am ajuns sa urasc din tot sufletul meu aceea strada din Ferentari, pe care am fost odata.

 Apropo, voi pe ce strada stati? 


P.S.

Acest articol a fost publicat si in Evenimentul Zilei, unde a fost mentionata sursa, autorul si publicat in 2013.
http://www.evz.ro/trei-povesti-de-pe-strazile-celui-mai-periculos-cartier-din-romania-1041521.html 

  Articolul scris de mine a aparut pe pagina de net, Partida romilor, in 2014, fara sa specifice sursa, fara sa ma intrebe daca sunt de acord cu publicarea lui, fara sa ma intrebe daca pot sa copieze articolul. Acest articol a aparut ca fiind scris de: George Susma.

 De ce ma mira compartamentul celor din Partida romilor?  Furtul, indiferent sub ce mod,  exista in sangele acestei etnii. 

   Am sa inchei in acelasi ton:

  Apropo, voi cum va simtiti cand sunteti furati ?

 Postat la: 15.05.2014 23:47 | Scris de: George Susmă
http://www.partidaromilor.ro/remember/strada-mea-303





7 comentarii:

  1. Eu nu am o singură stradă, ci un mănunchi. A fost mai întâi o stradă cu caişi şi flori-de-piatră colorate, strada Cărăbuşului. Poate cea mai vie şi mai blândă, fiindcă era strada cu bunici. Acum nu mai există, au înghiţit-o excavatoarele şi buldozerele, au distrus casele, caişii şi florile şi au adus betoane. Apoi, a fost Aleea Compozitorilor, cu tei şi mierle, un bloculeţ portocaliu între namile cenuşii. Apoi au fost Bulevardul 1 Mai, Miciurin, Herăstrăul şi din nou Aleea Compozitorilor. A urmat scurt interval nefericit a fost prin Ghencea şi apoi a fost Rue des Maronniers şi Place Voltaire. Străzile mele sunt un drum şerpuit dinspre Bucureştii de altădată spre regiunea pariziană şi dacă e să păstrez câteva de suflet aş spune oricând Cotroceni şi Izvor, pe unde mi-am plimbat tinereţea şi Rue Mouffetard, Paris, unde ador să-mi plimb maturitatea. Cotroceniul, Lipscanii şi Rue Mouffetard, ca şi piaţa mare din Brugges sau piaţa de flori din Amsterdam au acelaşi suflet, încărcat de o energie care îţi lasă sufletul tremurând ca un fluture, liniştit şi încrezător.

    RăspundețiȘtergere
  2. Buna , Laure !
    Apreciez la tine faptul ca nu faci nimic de mantuiala . Tabloul pe care-l prezinti este unul care are culori foarte bine definite , trasaturile de penel sunt puternice , adevarul iese la lumina ca apa dintr-o fantana arteziana in momentul debitului maxim . Omul dintr-o bucata , care nu are nimic de ascuns , mi-a placut intotdeauna . Descrierea ta seamana intrucatva cu una din cartile recomandate de prietena noastra Ioana - "Vanatorii de zmeie" . Acolo , strada unui oras din orientul apropiat are viata ei . Autorul , asemeni tie , poate asemeni mie , spune adevarul curat pana la capat . Isi recunoaste greselile copilariei , ale tineretii , parerile de rau pentru lasitatile unor momente , dar in final ...in final cu totii tindem asimptotic catre izbavire prin recuperarea "timpului pierdut " !

    RăspundețiȘtergere
  3. Am petrecut primele luni din viaţă într-o casă dărăpănată de pe Calea Ferentari, mai spre Sebastian. Ai mei stăteau cu chirie într-o cameră vai mama ei, ploua în casă. Eu eram un mucos, habar n-aveam.
    Apoi ne-am mutat în Militari, dar am revenit mereu în zonă, în vizită la veri. La 6-7 ani mergeam la cinematograful din Ferentari. Ce jeg era, stăteam cu picioarele pe sus, că mişunau şobolanii printre scaune. Ne plăceau în schimb merele alea în zahăr, de la ţigăncile cu rochii creţe care stăteau în faţa cinematografului. Părinţii ne spuneau să nu mai luăm, că le fac în oala unde fac pipi, dar cine îi asculta...?

    Am vagi amintiri.
    Interesante poze.

    RăspundețiȘtergere
  4. Am senzația că timpul se contractă.
    Nu-mi place. Aș vrea să negociez, cumva, felia aia de timp în care să pot citi ce scrieți voi, prietenii, mei și, totodată, să mă pot lăfăi în lungi perioade de timp în care să „nasc” un text, fie el cât de mic, pe care să-l pun pe câmpia mea... trece timpul și, din păcate, nu-l umplem cu ce ne place nouă...
    Ca de obicei, Laure, ciupești corzile alea din suflet care rezonează cu câte un gând uitat în adâncul nostru. Toate evocările tale, oriunde ar fi ele plasate, în Israel, Scoția ori Mandravela, au ancore sănătoase în inimă. Ne tot spui pe unde-ai fost, pe unde-ai crescut, cine a fost Banditu' ori cârciumaru' evreu care te îndemna să mergi la El, să-ți deschizi inima și povara ta o să se ușureze.
    Nu-s numai poze și descrieri cu locuri pe care le-ai văzut. Pui acolo, în acele rânduri, în acele poze, așa, în felul tău, feliuțe mici din sufletul tău.
    Ne relevi un adevăr simplu: multe sunt locurile unde ne e sortit să ne crească rădăcini. Soarta ne smulge de ici, replantându-ne dincolo. Puțini dintre noi ne naștem, creștem și ne stingem în același loc.Retrospectiv,ne dăm seama că fiecare loc prin care ne-a dus viața a imprimat propriul motiv emoțional în existența noastră. Cu parfumul trăirilor frumoase și gustul amar al neîmplinirilor. Citind cele scrise de tine, Laure, îmi dau seama că asta e viața.

    RăspundețiȘtergere
  5. Bubu,
    Multumesc Frumos.
    Acum ma uitam pe niste poze mai vechi gasite prin casa. Ma intrebam daca mai recunosc acele locuri, sunt la fel, dar cu alta linie arhitecturala. Ai dreptate Bubu, pana acum viata mi-a dat ocazia sa vad locuri, tari auzite numai din povesti sau din filme, dar intotdeauna, ca un facut poate, m-a readus in locul unde m-am nascut. Poate asa mi-o fi dat mie viata, sa traiesc incontinuare si sa ma bucur de locul unde pe vremea bunicului meu era carciuma lui Costica Mandravela, langa manastirea Vacaresti sau podul peste Dambovita, de la Lemaitre. Locuri unde stiam ca il gasec pe bunicul meu la o cinzeaca. Am sa incerc sa scriu ceva despre vremea copilariei mele prin Bucuresti si acum era viata atunci, sper sa reusesc.
    Intodeauna ai avut un cuvant bun, un sfat bun pentru mine, pentru asta iti Multumesc Stefan.

    RăspundețiȘtergere
  6. Povestea a aparut si aici:
    http://www.evz.ro/detalii/stiri/trei-povesti-de-pe-strazile-celui-mai-periculos-cartier-din-romania-1041521.html

    RăspundețiȘtergere
  7. Da, cumparam paine de la ,,Papu"

    RăspundețiȘtergere