sâmbătă, 15 octombrie 2011

Cocioc





Pentru mine acest parc este o intoarcere in timp.
Peroiada cand credeam si imi spuneam ca toata lumea este a mea, credeam ca eu stiu totul, dar nu stiam atunci cat de dor imi va fi de acei ani. Azi ma uit cum au trecut anii si ma plimb din nou pe aleile parcului. Sunt crapate, sunt umflate si rapciugoase, sunt aleile pe unde am invatat sa sarutam prima oara, dar si sa daruim la randul nostru. Un parc care era pe buzele tinerilor din liceu, unde mergem azi?
Cu cine te intalnesti? Pe ce banca ne intalnim? Ai tigari la tine? Avem ceva bani de un film? Discutii purtate in w.c.-ul liceului dupa care faceam ce faceam si ne intalneam in parc. Era foarte popular cand spuneai ca mergem in Cocioc.



 Un parc, care, in anii’80 era linistit, noaptea mergeam la film. Erau doua filme la Polivalenta, unul dupa altul si biletul era 25de lei.
Exista cineva sa nu isi aduca aminte de colegii din liceu? Nu cred. Exista cineva dintre voi sa nu se fi plimbat la varsta de15-16-17 ani, cu o fata, cu un baiat de mana, pe marginea lacului, din parcul fiecaruia? 
Parcul este tot acolo, eram copil, eram fara minte si nu ma interesa decat daca mergem in parc. Acest parc, care a insemnat si adolescenta noastra pe vremea aceea, era si strand pentru o parte dintre noi. Chiuleam de la ore, intram in parc pe aleea principala, coboram panta catre lac, ne dezbracam uniformele de liceu si saream direct in lac. Acum lacul nu este murdar, este foarte murdar, este necuratat si imi aduc aminte cum saream din salciile inalte, sa ne dam mari in fata fetelor imbrcate in sarafane, cu ciorapi de nailon si sosete albe, moda acelor ani.


 Parcul, in care am avut primele emotii, cand m-am intalnit pentru prima oara cu o fata si nu stiam daca ma va lasa sa o tin de mana sau sa o sarut. In acest parc a fost si prima dragoste, se spune ca nu se uita. O dragoste de copil si pentru prima data simti ca ai un fior cand vezi aceea persoana, primul fior, al dragostei. 

                                                                                        
Acest parc ne-a oferit adapostul sau, sufleteste si nu numai, cand ploua ne bagam sub podul care te duce la sala Polivalenta. Parcul acesta ne-a oferit adapostul sau si ne-a primit ori de cate ori am vrut sa fim singuri. Catranit sau nu, neingrjit sau nu, aleile vechi si tocite, toate acestea fac parte din viata mea, a noastra. Cand  ma plimb pe aleile sale ma regasesc in acei ani in care nu ma interesa ce va fi, cum va fi, unde voi fi? Atunci conta doar ca sunt acolo, in parcul adolescentei mele. Nu ma interesa ca erau gunoaie si sticle de plastic aruncate printre boscheti. Nu vroiam sa vad vreo doi trei boschetari cum dormeau pe sub tufisuri. Poate si ei au fost adolescenti si au avut parte de bucuria de a fi copil, acum cine stie de ce au ajuns asa. 
Un parc in care ne plimbam cu totii si vrem sa ne intoarcem in acei ani. 




Pentru fiecare dintre voi, parcul adolescentei noastre ne va ramane in suflet pentru totdeauna. Astazi parcul este tot acolo, pentru mine Parcul Tineretului va ramane intodeauna un parc drag si am sa ii spun Cocioc.
De cate ori ma plimb pe aleile sale ceva imi aduce de acei ani de liceu. Spectacolele de 1 si 2 Mai, cand veneau sa cante Iris, Holograf si Compact iar noi de abia asteptam sa mergem. Ne scriam pe gecile de blugi cu pixul; IRIS, AC/DC, Sandra, Modern Talking si mai scriam in oracole. Mergeam sa vedem Cenaclul Flacara sau concertele grupului Song. Parcul in care mergeam sa jucam fotbal cu baietii din clasa. Stau si ma intreb ce mai fac colegii mei din liceu? Unde i-a purtat viata si ce s-a ales de ei. Poate vin si ei in parc sa se plimbe, dar nu ne intalnim, poate trecem unii pe langa altii fara sa ne recunostem, nu-i drept! Cand ma plimb pe aleile parcului imi vine sa strig dupa acei ani de liceu care au trecut si pe care ii vreau inapoi, trec pe langa cineva si parca imi pare ca seamana cu Mironescu, colegul meu de banca. Cred ca fiecare stam si ne aducem aminte pentru o frantura de timp cum era in clasa, daca ne mai aducem aminte de colegi, cum erau, cum aratau, cum arata astazi fratii Predescu din prima banca?   



Verdeata cat cuprinde cu ochii, copiii jucandu-se, batranei pe banci sau la o plimbare linistita, copiii care rad si se joaca fara a fi deranjati. Adolescenti tinandu-se de mana, parca sfiosi cand trec pe langa tine, altii galagiosi si ii auzi ce spun de “diriga” sau de “ala de mate”, un loc de evadare in liniste si de a nu fi deranjat din gandurile fiecaruia. Aceea panta, care o cobori vara inspre lac, iarna era derdelusul nostru. Cred ca venea tot cartierul la derdelus, eram uzi leoarca, ne inghetau mainile pe talpica saniei, si spuneam:  “ Mai ma dau o data si gata”,eram inghetati, morti de foame si se intuneca repede. Uneori il tinteam pe vreunul cu un bulgare dupa ceafa, mai vedeam o fata de la a-11-a B si nu stiam cum sa intram in vorba cu ea. Ne cautam in buzunare de bani si tigari, mai veneau parintii dupa cate vreunul.  Toamna, uneori, saream gardul cimitirului Belu, ne plimbam in linistie, stateam la o tigare cu prietenii, uenori sigur.

  Cociocul adolescentei mele este neingrijit si a ramas in acei ani de liceu, pe partea dreapta, cum te uiti de pe pod. Cociocul meu drag este parcul in care mergeam in anii adolescentei imbracati dupa ultima moda si plecam in parc…la agatat si ne uitam dupa fete. Cociocul meu este acel parc in care ne strangeam baietii din liceu, iar fetele veneau si ele pe acolo, chipurile sa se plimbe sau stea pe o banca. Pana la urma pe aleile parcului ne plimbam cu totii si il iubeam.
Denumirea de Cocoic nu mai exista decat in amintirile noastre. Eu am in minte Cociocul nostru, al anilor de liceu. 
 Cum pot eu sa va arat un parc urat? Nu pot sa fac asta, nu ma lasa sufletul de copil, pentru mine este cel mai frumos parc din lume, parcul anilor de liceu si al primelor iubiri.

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Bucuresti - Ferentari



Strada mea



   Fiecare individ are visele sale, copil fiind, apoi mai tarziu, adolescent, trecand si de aceasta perioada am devenit matur. Macar o data in viata ne-am dorit sau am visat la ceva. Un om fara vise traieste degeaba, nu are nici o bucurie, este sterp pe dinauntrul lui, un om care nu are amintiri parca este mai gol in suflet, un om care nu isi doreste nimic de la viata este un om bolnav pe dinauntrul sau, este zbarcit in suflet.

Eu sunt copil de Bucuresti, nascut in Berceni, dar crescut pe maidanele Ferentariului si  pe piatra de la Mandravela, cum ii placea bunicului meu sa imi spuna. Sunt roman, nu sunt tigan.

Livezilor


 Am crescut cu imaginea manastirii de la  Vacaresti si a spitalului de nebuni, La Balamuc ii spunea bunica mea. Ridicam praful strazilor de pe langa Banditu, o fosta bacanie la intersectia din Aparatorii Patriei, acum este statia de metrou pe locul de unde cumparam halvita de la Banditu. Alergam pe campul care incepea unde se termina blocul C3 de pe Tunsu Petre, unde se termina pe vremuri Ferentariul . Eram impartit intre Ferentari si Berceni, asta pana in clasa a-6-a cand ne-am mutat definit in Berceni. 
Mai ajungeam noi de la Mandrvala cu un autobuz Skoda, rosu, pana la statia Lemetru, pe cheiul Dambovitei. Nu stiti unde era Lemetru? De acolo treceam Dambovita sa vedem casa care avea o cruce de piatra in fata intrarii, era pe o strada inclinata si pavata cu piatra cubica.
Am inceput sa scriu dupa ce am gasit prin casa niste poze mai vechi. 

Tunsu Petre


 Am inceput sa imi aduc aminte de unde am rasarit, de unde am plecat, cine sunt. Am inceput sa ma uit inapoi sa vad cartierul, strazile. Deodata in copilaria se schimba brusc ceva. Cand eram  elev de clasa a-I-a parintii au primit de la servici( Electromagnetica) un apartament in Ferentari si uite asa am inceput sa bat si strazile de pe acolo, sa cunosc si alte locuri decat cele pe care le stiam pana atunci. 
Intodeauna, inevitabil, strada face parte din viata noastra, fiecare dintr noi ajungem pe o strada. Tot ce face parte din viata noastra se afla pe o strada. Cartierul vechi al acelui copil de Bucuresti ramane in urma, in timp, in amintiri. Incet, strada cea noua intra in vietile noastre, acelasi cartier, oras, tara, aceleasi strazi.   
Hotelul se afla pe strada, adresa restaurantului este pe strada, pe ce strada stai? Ne intalnim pe strada cutare, care face parte din viata noastra. Sa putem ajungem la acele locatii superbe vazute in reclamele agentiilor de turism, la televizor, in pliante si reviste, acolo in acele locuri ajungem tot pe o stradă. Sa putem ajungem la malul marii, poate traversam o stradă. Uneori nu ne place ce vedem pe aceea stradă, alte ori suntem incantati de ce vedem pe acele străzi. Ajungem să facem comparatii intre străzile lor si străzile noastre.
Ajungem in tări si mai puţin umblate, unde vedem multa sărăcie si mizerie. Uneori, in viata, ne intrebam partenerii de drum, pe ce strada o luam? Ce ascund aceste strazi? Care sunt dedesubturile acelei strazi? Si in final cea mai grea decizie a individului este de a reusi sa aleaga strada din viata lui, de fiecare dintre noi depinde pe ce strada alegem sa pasim in viata. Nici o strada nu seamana una cu cealalta.


 Ce este strada pentru mine, ce inseamna strada in viata noastra...
Mahalaua Ferentari, peste Prelungirea Ferentarilor, este cartierul sarac unde traiesc romani si tigani la gramada. Pe acele strazi rau famate, cartierul cu nume faimos este mizer.  Cartierul Ferentari nu a fost asa de la inceput. Acest cartier se confunda acum doar cu tiganii si saracia, asa este, dar la inceput Ferentariul nu a fost asa cum il stim noi acum.
 Strada Ferentarilor in ‘76- ‘80 era frumoasa, linistita, curata si primitoare. Majoritari eram noi, romanii. Ferentari la inceputul sau a fost un cartier al boierilor, spuneau cei ma in varsta si care au prins aceea perioada. Ferentariul in perioada interbelica a fost un cartier de lume buna, case cu un etaj, nu vedeai picior de tigan, poate cei de la salubrizare, ospatari, frizeri, slujbasi, chiar si legionarii aveau cuibul lor in Ferentari. Strada, acum, inseamna droguri, furturi, batai si chiar crime. Prietenii de care imi mai aduceam aminte, acei copii care ne jucam pe strazile din acel Ferentari, o parte dintre ei sunt in puscarii, alti sunt doborati de foame. Mai intrebam de vreo doi, trei, care au reusit sa iasa din aceea mocirla, pe care o stim cu totii, dar cativa dintre cei cu care mancam o paine cumparata de “ la Papu”, care ne cadea pe  jos, in praful  Ferentarilor, sunt morti, batai pe strada, drogurile, alcolismul si bolile luate din puscarie, la varsta de 20-30 de ani, toti romani. Am crescut  pe strada din Ferentari cu ei, am facut si eu mici gainarii, m-am batut cu tiganii sau intre noi, am facut prietenii cu tiganii de pe acele strazi. 

Astazi, batranii stau in fata scarii, pe trepte, la o tabla.

 Trecand pe langa ei se uita la tine, la fel ca ceilalti, cei la care am venit le spun; “ Nu il mai tii minte pe al lui...?”
 Nea Ion, fost maistru la Electromagnetica coleg cu ai mei imi spune;
“ Si ce mai cauti ba pe aici, iti era dor de jeg, ai venit sa ii vezi pe astia, doar ei au mai ramas”  
 Reintors regasit aceleasi strazi. Pe strazile mizere si imputite rasaritul aduce in viata cuiva, doar boala, saracie si de ce nu, moarte. In strada nimeni nu te slaveste si nimeni nu iti spune cuvinte de lauda la adresa ta. Strada te invata sa fii rau, dar si bun, totul depinde de tine. Strada este locul tuturor, saraci, bolnavi, nebuni, flamanzi.
 In copilarie, pe una din acele strazi din Ferentari, Tunsu Petre,  am avut un prieten, roman si el. In ajunul Craciunului mergeam cu el la colindat, imparteam bucatele si banii frateste, mergeam cu sorcova si cu plugusorul. Staeam in noaptea de Craciun pana tarziu si ne faceam planuri, visam ce ne va aduce Mos Gerila. Stateam pe strada si ne imaginam cum este in alte tari, cum sunt oamenii si locurile acelor meleaguri. Daca este frumos pe acele strazi. Ne jucam amandoi pe strazile din Ferentari. Uneori manacam la mine sau el, alteori ramaneam cu mama lui cand nu erau ai mei acasa. 
Livezilor

Cu el am mers prima oara la un club sportiv, cu prietenul meu stateam pe strada, cu el am invatat sa ne descurcam chiar si mai tarziu,  colindam strazile din Bucuresti. Bateam, Calea Mosilor, Calea Victoriei, Kisselff, Selari, Blanari, Magheru, Ana Ipatescu, Grivitei, Pantelimon, Giulesti, Pajura, Drumul Taberei, Catelu, strazi pe care am crescut.
Da, recunosc, am fost un golan, am fost o puslama de mahala, am fost o haimana crescuta pe piatra Bucurestiului. Nu am negat niciodata de unde am plecat si ce am fost, am ramas prieten cu cei din strada, am crescut in strada aia blestemata. Intors acasa, in ajunul Craciunului, din anul 2000, am trecut sa il vad, cum imi era obicieul, a raspuns mama lui. A inceput sa planga cand m-a vazut la usa, eu nu stiam, venisem acasa dupa aproape 10 luni.  "Nu mai este mama, l-au omorat astia din strada cu bautura si cu drogurile lor, nenoroctii dracu. Nu mai ma intelegeam cu el, l-au gasit in parc, pe unde va jucati voi... atarnand de o creanga”.
Nu imi venea sa cred, nu aveam cuvinte, am ramas impietrit, imi veneam sa strig de durere, vroiam sa ies in strada, sa ma bat cu toti pe care ii stiam ca i-au facut rau prietenului meu, ii stiam care sunt. El nu era asa, il stiam bine, dar strada te schimba si iti demonstreaza puterea pe care o are asupra ta.


Ferentari, intre blocuri


 Eu am iesit si am lasat strada in urma, am lasat acel copil de Bucuresti, copilulul de mahala si acel adolescent care batea carciumile din Bucuresti, am lasat in urma acei prieteni de pe acele strazi din Ferentari. Acum merg singur, merg in linistite pe acele strazi, cativa se mai uita dupa mine, eu trec mai departe.


Iacob Andrei

Am ajuns sa lucrez  pe vapoare, de cate ori plecam intr-un voiaj sau reveneam acasa, ma intorceam acolo, pe strada mea din Bucuresti de unde am plecat odata. Si acum, cand imi era dor de prietenul meu mai treceam prin Ferentari. Mergeam pe strazile copilariei, pe unde ma jucam cu el sau mai tarziu cand Ii povesteam  despre strazile de prin  acele porturi pe unde ajungeam si ii aratam pozele cu acele strazi din tarile pe unde ma ducea nava.
 Strada din Ferentari de care va povestesc isi i-a tributul, fara sa ne intrebe si pe noi daca suntem de acord, daca vrem. 

Iarna,


strada este goala, este mohorata, strazile sunt in mocirla. Iarna toata lumea paraseste strada lasand-o  murdara si rece. In viata, daca pot sa vorbesc cu cineva, sa le spun lucrurilor pe nume fara sa ma ascund este datorat si strazii.
 Strada iti arata acei oameni cu interese ascunse care isi vanda omenia, sufletul si prietenii. Strada iti arata pe cel de langa tine, cel pe care il credeai ca este prieten cu tine si de nevoie se duce si te arata cu degetul celor de la care are interes mai mult decat la tine, ce a vorbit cu tine le spune lor, tu esti singur, ei sunt mai multi. Esti prietenul lor in functie de ce interes au, dupa o saptamana cica este din nou prieten cu tine, doar pentru a afla ceva, dupa care acel prieten fuge din nou la ceilalti sa le spuna ce a auzit de la tine. Pe strada esti vandut pentru cateva pungi de mancare, pentru o mahoarca ieftina si pentru o sticla de pufoaica imputita s-au pentru un bilet in plus. Uneori, strada se transforma, si ea, intr-o afacere de familie s-au a unui grup majoritar. Am mai ramas pe acolo sa vorbesc cu cei putini, pe care ii mai cunosc, sunt ramasi in acele blocuri din Ferentari si pe acele strazi. Parca sunt mai imbatraniti decat mine, sunt mai seci, parca nu maiau putere, sunt mai goi pe dinauntru,  strada a devenit stapana pe sufletele lor. Strada este dura, strada ne da ceva in viata, dar ne si ia ceva din viata.



 Poate ca acea strada face parte din viata mea, a voastra, dar nu vrem sa recunoastem, nu vrem sa o acceptam.

 Prietenul meu imi spunea uneori; Tu chiar mai crezi in minuni? Da, cred, ii raspundeam, ai sa vezi ca poate odata o sa putem sa facem …daca nu credeam la un moment dat in viata mea intr-o minune poate nu mai ajungeam in aceasta noapte, sa va povestesc despre Bucuresti si strazile sale.



Tunsu Petre


 Strada te alege, dar si tu o alegi, depinde de om, de visele fiecaruia dintre noi, eu am scapat de aceea strada, prietenul meu nu a reusit. Cu noroc sau nu eu am reusit sa aleg strada cea buna, am ales sa fac dreapta, pe alta strada si sa ies. Acum, injur si am ajuns sa urasc din tot sufletul meu aceea strada din Ferentari, pe care am fost odata.

 Apropo, voi pe ce strada stati? 


P.S.

Acest articol a fost publicat si in Evenimentul Zilei, unde a fost mentionata sursa, autorul si publicat in 2013.
http://www.evz.ro/trei-povesti-de-pe-strazile-celui-mai-periculos-cartier-din-romania-1041521.html 

  Articolul scris de mine a aparut pe pagina de net, Partida romilor, in 2014, fara sa specifice sursa, fara sa ma intrebe daca sunt de acord cu publicarea lui, fara sa ma intrebe daca pot sa copieze articolul. Acest articol a aparut ca fiind scris de: George Susma.

 De ce ma mira compartamentul celor din Partida romilor?  Furtul, indiferent sub ce mod,  exista in sangele acestei etnii. 

   Am sa inchei in acelasi ton:

  Apropo, voi cum va simtiti cand sunteti furati ?

 Postat la: 15.05.2014 23:47 | Scris de: George Susmă
http://www.partidaromilor.ro/remember/strada-mea-303





joi, 21 iulie 2011

Epave


In Lumea vazuta de mine am intalnit cateva epave. In Lumea vazuta de mine,  uneori, am atins acea bucata de fier aruncata pe o plaja sau langa un tarm…
Bucata de fier pe care o vedeti in porturi sau  cand stati la plaja si o vedeti trecand la linia orizontului, v-ati ganditi pentru o secunda ca aceea nava  are un suflet, are viata ei?
            Prima data urcat pe o nava, ai o cabina unde vei sta pentru cateva luni bune. La primul contact cu nava, “o simti” , dar si ea te simte pe tine. Esti facut sa traiesti cu ea sau nu. Iti dai seama din prima clipa daca esti printre cei care o plac sau nu. La randul ei si ea te accepta sau nu. Mai tarziu ajungi sa nu poti trai fara aceea nava, barca, vapor. Pe mare sunteti una si aceeasi persoana. Pe mare acea nava are viata ei, pentru tot ce ne ofera noua. Acea bucata de fier este casa noastra, o iubim. Uneori o uram, dar nu din rautate, poate din acel dor dupa casa noastra de pe uscat. O iubim pentru ca in acea nava ne strangem lucurile cumparate pentru familie, copii, neveste, cei dragi. In acea nava traim si lucram, ne ducem existenta. Poate, o parte dintre noi am ajuns sa lucram pentru a putea sa ne intretinem familiile sau pentru a face ceva in viata, un viitor. Navele, de toate felurile si dimensiunile au viata lor, au un suflet al lor, stiut sau nu. Acel fier este casa noastra. In cateva concedii prin Grecia am mai vazut cateva barci abandonate, la mal sau pe uscat.

vineri, 1 iulie 2011

Intre doua oceane

 
    Nu foarte multi dintre voi ajung sa treaca cu o nava  prin Canalul Panama. Marinarii de pe navele comerciale si cele pentru pasageri au ocazia sa ajunga mai des prin aceste locuri. Locul meu pe una dintre aceste nave, o cabina micuta, un pat si niste lucruri inghesuite prin dulapuri sau in geamantane adunate in decursul anilor petrecuti pe nave, azvarlite sub paturile in care ne odihnim. Dezordine si locul in care ne aruncam hainele pe unde apucam. Suveniruri si maraferturi stranse de prin porturile in care ai ajuns si care stau prin diferite colturi ale cabinei pentru a le duce acasa, amintirea acelor locuri. Incerc sa va arat cum se vede canalul Panama din puntea unei nave. Panama, umezeala, cald, soare, ploua din nou iese soarele, un loc cu foarte multa vegetatie, pe scurt Panama.
     Am sa povestesc si pentru tine Gherasime, carmaciul copilariilor noastre. Poate ai ajuns demult pe acolo, stiu ca tare ti-ar fi placut sa carmesti prin acele ape.  Cand eram copil asteptam sa vad serialul  “Toate panzele sus”, dupa care ieseam si eu pe afara cu copiii din fata blocului si ne imaginam cum este in acel colt de lume. Cine este Gherasim, cine este Ismail, cine este Eremia…fiecare ne alegeam un personaj si ne jucam, eram in lumea noastra, a copiilor, barci, oceane, valuri, pirati si locuri de peste ocean.  Suntem in Marea Caraibelor venind dinspre Fort Lauderdale si ne indreptam spre Los Angeles. Noaptea se ridica si afara este o ceata deasa, alba, laptoasa. 

sâmbătă, 21 mai 2011

Insula Skiathos



 Insula Skiathos a fost, va fi si va ramane una dintre cele mai cautate si dorite insule. Am auzit foarte multe povesti, descrieri, legende si am citit foarte multe articole despre Skiatos, majoritatea dintre noi. Am sa incerc sa va spun cate ceva despre Skiatos. Am avut norocul in tinerete sa vad o parte dintre insulele Eladei, dar au ramas multe de vazut. 
 Pana la urma am ajuns si noi in aceasta insula. Am sa incerc o descriere din ce am auzit eu din povestirile locuitorilor Eladei despre insula Skiathos.




Skiatos, toata lumea stie ca face parte din grupul insulelor Sporadelor de Nord. Sporade in limba greaca inseamna, " Imprastiat ". Numele de Skiatos, in Grecia este explicat sau mai bine spus in Grecia are trei intelesuri, precum majoritatea cuvintelor din vocabularul grecilor. Nu se stie sigur de unde vine numele acestei insule. Eu incerc sa va dau o explicatie din folclorul Greciei.
In limba greaca, Skia inseamna, umbra. Una din explicatii ar fi, “ la umbra padurii de pin”.
O alta explicatie ar fi ca insula se afla, la umbra muntelui Athos, adica Ski-Athos.
A treia explicatie este sau vine de la primii locuitori ai insulei care au emigrat si au venit din oraselul Skia, aflat in insula Evia, de altfel o insula foarte aproape si pe langa care se trece in drum spre Skiathos. In Skiathos si nu numai, in orasul port, locuitorii isi vopsesc casele in alb si ferestrele in albastru.



Si pentru acest lucru exista o explicatie. Se spune, ca in timpul dominatiei turcesti grecii nu aveau voie sa isi arboreze steagul national. In aceea perioada de razboi indelungat si sub stapanirea imperiului otoman, grecii din toata Elada au decis sa faca un mare steag pentru a le aduce aminte de natia lor, de stramosi, sa le aduca aminte cine sunt ei ca popor, asta ar fi o poveste spusa de un grec din santierul naval din Piraeus. Casele mai sunt in acest fel din cauza soarelui care arde cu putere nu numai in Skiatos ci in toata Elada. Scaldata de apele calde ale lui Egeu, in drum spre insula Skiatos se poate vedea si muntele Pelion unde erau centaurii mitologiei si a povestilor lui Homer. Toti cei care au ajuns in Skiatos cunosc povestea fratilor Gizi si a participarii insulei prin amplasamentul ei in apele Egeei la razboaielor din zona, cu venetieni, cu turci sau cele din antichitate.
Insula imbina perfect dinamismul cu pitorescul si linistea. Cu totii stim cate plaje are insula si ca cea mai renumita este cea de la Koukounaries,



 descrisa de fiecare dintre cei care a simtit nisipul nefiresc de fin si foarte fierbinte. Plaja si padurea de pini a mai fost descrisa, cu mirosul ei nefiresc langa o plaja la mare, pe care il poti intalni doar intr-o padure. Eu stiu ca in limba greaca cuvantul koukounaries inseamna…conuri de pin, dar cum in limba greaca un cuvant poate avea 3 intelesuri as putea fi contrazis destul de usor, dar hai sa reveneim la povestea mea despre Skiatos.   


   
Ce as mai putea eu sa adaug, doar ca aceea specie de pini este unica in lume spun specialistii chiar si pe Discovery. Am vazut un reportaj, mai demult, in care cercetatorii incercau sa isi explice cum rezista acei pini in climatul de pe Skiatos si nu gaseau raspunsul. Tot de pe plaja de la Koukounaries a plecat printesa Diana inainte sa aiba tragicul accident, plaja cotata a zecea din lume si prima din Grecia o face deosebit de cautata si celebra. Langa plaja este si celebrul hotel Skiatos Palace. Peisajul superb, plajele cu apa de o claritate ireala reprezinta punctul de rezistenta al insulei. Ne-am rasfatat in apa si la tarmul Egeei de la Koukounaries, ne-am rasfat cu soarele arzator si mirosul nefiresc de pin langa malul marii.


Skiatos, un orasel cu stradute pietruite, cladiri pe doua coline, casele vopsite in steagul Greciei. Si aici precum in toate insulele exista biserici. Aici este o biserica inchinata sfantului Nicolae, patronul navigatorilor din Skiatos.
Turnul cu ceas este una din atractiile orasului si punctul cel mai inalt, de unde se vede panorama orasului, superba as spune eu. In timpul ocupatiei turcesti biserica a avut rolul de a-i invata pe copiii greci limba si inscrisul stramosilor si tot biserica era locul unde a fost  a fost formata rezistenta impotriva otomanilor.


 Acest rol al bisericii a fost foarte important in istoria Greciei si in toate aceste insule ale Eladei, din acest motiv grecii sunt foarte credinciosi,  astazi cei bogati sustin biserica cu donatii substantiale si biserica ortodoxa greaca este una dintre cele mai puternice biserici.
Ce ar mai fi de spus de catre mine, distanta dintre Amafiapolis si portul din Skiatos este de aproximativ 28 mile marine.  Si noi ne-am rasfatat cu o masa in Skiatos la El Greco, ne-am plimbat pe stradutele inguste, am cumparat suveniruri si nu mai doream sa se incheie aceasta optionala. Am privit si avioanele venind la aterizare pe pista foarte scurta a insulei. Este o insula superba in care daca puteti, mergeti fara sa stati pe ganduri. Pentru majoritatea dintre voi drumul pe mare pana acolo este plictisitor, pentru mine…amintiri rascolite si pe care imi doresc sa il pot avea in fiecare an.




O insula cu totul diferita fata de cele din partea de nordest a Greciei.  

sâmbătă, 14 mai 2011

De ce iubesc Grecia

    Ma tot intreb de ce ne povestim amintirile si ne aratam pozele pe vreun site sau le scoatem in afara sertarului de unde stau ele de obicei? De ce vrem ca  x   sau  y  de pe site sa afle un sentiment al nostru? De ce o intereseaza pe ,,ixuleasca’’ sau pe vreunul cu un nick inspirat de unde stie el mai bine, unde am dormit culcat pe spate, pe stanga sau pe dreapta? De ce ne povestim drumurile si amintirile in fata unor necunoscuti? De ce nu sunt doar ale noastre? Doar noi si amintirile noastre dragi sau triste. De ce nu ne tinem gura?? Nu stiu sa va raspund inca la aceste intrebari de mai sus.
In fiecare an imi este dor de Grecia, de tarmurile ei si de acele insule iesite din apa lui Egeu, de ce?
   Am sa va spun motivele mele, de ce in ochii si in inima mea Grecia este frumoasa, o iubesc, imi este draga si catorva dintr voi la fel, motive…de ce am sa imi deschid sufletul in fata unor necunoscuti…din nou? am facut o promisiune mai demult unor prieteni, am sa le spun cum am descoperit eu Grecia... 






video





Portul Pireu




joi, 7 aprilie 2011

Scoţia - Impresii







Am plecat la drum cu o strangere in piept. Aveam acel sentiment pe care il avem cu totii cand vedem un chip de om sau niste peisaje intalnite in alta parte si ne sunt cunoscute, de undeva sau avem acea aversiune si antipatie cand privim chipul unei persoane, cand ii vedem privirea. Te uiti la acel chip de om sau la un peisaj pe care il vezi pentru prima data si pentru o fractiune de secunda iti spui, “ o stiu de undeva” sau “parca am mai vazut acest peisaj undeva”. Nu stim de unde avem acel sentinemnt. De unde vine aceea senzatie? Vorbim fiecare cu mintea noastra, dupa care acest sentiment dispare, a fost pentru o frantura de timp. Eu am avut aceasta senzatie si mai apare cateodata prin cine stie ce loc sau cand vad cateva chipuri ale unor personae inatalnite pentru prima data. Toti ne intrebam ce este dincolo, cand plecam din aceasta lume, ce este dupa sau ce va fi? Vorbeste lumea prin parculet, la un joc de rummy sau o tabla, ca noi oamenii am mai trait candva, undeva. De ce nu ne aducem aminte atunci? se vor intreaba ceilalti de la un gratar in spatele blocului, in alta viata, vor spune cei care sparg seminte pe langa ei, eu in alta viata am fost cine stie ce, mai afirma cu tarie cate unul care el le stie pe toate. Se spune ca sufletul trece de la un corp la altul pana cand moare si el, cand ii vine vremea si lui. Vreau sa va povestesc si sa va arat, sa va descriu un fenomen care se identifica cu Scotia, de care una fara alta nu au farmec si acel mister de care suntem atrasi mai mult sau mai putin. Cum in grupul nostru aveam un coleg de prin acele tinuturi a vrut sa mearga el cu noi. ,,Va arat eu ce vreti si unde vreti sa mergeti, va sunt eu ghid’’. Ma uitam la el si il vedeam cat este de bucuros. Pentru noi a fost bine ca nu orbecaiam prin tara lui ca bezmetici si nu mai dadeam bani la inchiriat masina. Cum mergeam noi prin port aud in spate o limba ciudata, mi-a ramas in minte acel cuvant. Ma intorc si doi locuitori ai acelui tinut se conversau. In limba lor ciudata dar placuta auzului meu tot se repeta un cuvant, parca il mai auzisem si imi suna familiar, imi era drag acel cuvant, pentru o secunda, ... Haar.

marți, 29 martie 2011

Paris

In urma cu ceva ani ajungeam in Paris, dar numai in zona aeroportului Charles de Gaulle; nu ajungeam in centrul orasului. Eram pe acolo intre doua curse de peste Atlantic, care ma aduceau spre casa. Ma uitam pe ferestrele aeroportului, sa vad Parisul, il stiam din filme, din vederi, din povesti si fotografii. Toata viata am ravnit sa vad acest oras, nu stiu de ce, intodeauna am fost fermecat de Paris. Uitandu-ma pe acele ferestre imense vedeam…ceva din Paris, ma amageam singur si visam cu ochii deschisi la acea zi, oare am sa vad vreodata Parisul?
Eu cu Doamna mea, dragoste la prima vedere…Paris.
Am scos harta si am luat-o la pas prin Paris, eram fascinant, cladirile, oamenii, magazinele, bulevardele... Doamna mea

vineri, 18 martie 2011

Nisipul Deşertului




 Sunt intamplari in viata fiecaruia care ne raman intiparite in suflet, pentru totdeauna. O calatorie in Egipt si  placerea de a alerga, o singura data in viata, pe spatele unui cal arab prin nisipul desertului Sahara, este ceva unic. Ajuns in Egipt prin Port Said in mai multe randuri, cum era sa ratam piramidele? Una dintre cele sapte minuni ale lumii, o civilizatie disparuta, misterele anticului Egipt ramase pentru a ne aduce aminte de evolutia omenirii. Din cateva vizite la piramide una singura mi-a ramas vie in amintire, pe care nu o voi uita niciodata. Am simtit arsita desertului, bucuria de a merge calare prin desert, o senzatie minunata. Nu stiu ce simteau oamenii desertului atunci cand alergau prin nisipul arzator al Saharei, dar pentru mine a fost o senzatie si o experienta unica in viata. In alergatul calului prin nisipul desertului aerul este fierbinte, soarele te arde, aerul este parca irespirabil si te sufoca cu praful nisipului alb din Shara. Simti nisipul, simti vantul desertului peste umeri si cum te pelsneste direct in fata, te arde odata cu soarele si parca vrei sa nu te mai opresti nicodata din trapul sau galopul calului, o placere unica atunci cand esti calare pe spatele unui armasar arab in nisipul desertului

marți, 8 martie 2011

Havanita lui Hemingway

Havanita 




   In Cuba eram curios, eram nerabdator sa vad tara lui Castro si al lui Che Guevara. Intodeauna am fost fascinat de Che si de faptele sale, mai mult decat insemna o Viva la Revolution si o lupta a poporului, parca mai auzisem in trecut astfel de fraze…




Ajuns in Cuba, prin portul Santiago de Cuba, am gasit o tara impartita intre splendoare si decadenta. Intre locuri mirifice si peisaje de invidiat, unde cubanezul de rand viseaza sa mearga, locuri pe care Fidel Castro a vrut sa le arate doar turistilor. O data ce am pasit pe pamant Cubanez am vazut o decadenata a oamenilor si a oraselor. Cuba, o tara frumoasa si iubita de toti, dar macinata in interiorul ei. Daca o vedeti din dreptul statiunilor luxoase, Cuba este superba, ajungi sa o iubesti si sa te indragostesti de ea. Daca aveti sansa sa mergeti in portul Santiago de Cuba sau pe stradutele dosite ale Havanei puteti vedea niste conditii grele pentru cubanezul de rand, mizere chiar. Imi este greu sa mai scriu inca o data, dar sper sa va pot arata o parte dim mirajul Cubei, povestile lui Hemingway si libertatea visata de Che Guevara. Au trecut cativa ani de atunci, eu am vazut-o prin ochii mei, am avut sentimentele mele, traite atunci, pe loc, vazand acele locuri si acei oameni. Cu timpul am reusit sa ajugem prin Havana , de fapt in acel loc am gasit doua orase cu numele Havana si doua tarii cu numele de Cuba. Ajuns in Havana, in port, am crezut ca fac parte dintr-un film al anillor 50-60. Toata Havana facand parte din decorul unui film despre seniori, bogatasi cu acele plantatii de bumbac dar, in majoritatea locurilor sub limita existentei. O Havana si o Cuba impartita intre Fidel si Che Guevara. Intre un ideal liber si o ipocrizie afisata noua turistilor. O Havana si o Cuba misterioasa, nostalgica dar in acelasi timp mizera si saraca.



Cuba, tara controversata, dar iubita de toti, Cuba cu statiunile ei superbe, cu hoteluri si locatii exclusiviste unde nu vezi saracia si foametea. In Cuba, venit prin agentie de turism esti purtat de autocarele de ultima generatie prin Varadero, Vinales, Cayo, Trinidad sau Santa Maria. Adus in Havana de agentia de turism esti lasat in fata Capitoliului sau pe bulevardul La Prado. Locurile frecventate de turisti. Langa fortul spaniol de langa faleza sau in Piata Catredalei, parca ramasa acolo si stiuta din… Cadiz, dovada a trecerii lui Columb. Este veche si neagra de trecerea timpului, a uraganelor si a ploilor de sezon, dar impunatoare si respectata de toti cubanezi. Promenada sau (turistic area). Piata Jose Marti si fortul de pe maleconul Havanei. Havana, un oras cu cladirile sale hispanice, coloniale ramase sau mai bine spus, din punctul meu de vedere, incremenite in timp. Steaguri la fiecare intersectie si cladiri amintind mereu de ”Viva la Revolucion” si idealurile lor. Cea mai sigura tara pentru turisti. Cel mai sigur oras, Havana, unde la intersectiile unor simple strazi vezi garzile guvernului sau armata lui Fidel, sunt prezenti peste tot. O alta atractie este “ Il Bodequita del Medio”,carciuma preferata a lui Hemingway. Unde te imbeti de placerea de a fi turist in Havana, de a fi in acel loc unde se imbata si maestrul. Unde inveti sa faci tu cu mana ta celebrul Mojito.


Havana, frumoasa, iubita de turisti si de maestrul Hemingway, unde simti fumul de trabuc si gustul placut de rom negru, aromat si dulceag.
Dosita pe o strada frumos intretinuta din spatele Capitoliului, cu miros de menta si rom cubanez combinat cu lemn lacuit proaspat. In mijlocul barului este autograful lui Hemingway. Bei pana poti, dar cat vor uneori si ghizii cu care ajungi pana acolo. Atmosfera este uneori prefacuta. Cu acei barmani si cubanezi care spun ei, sunt foarte fericiti. Daca mergi cu ei si asculti povestirile despre Cuba ajungi sa doresti sa emigrezi si tu. Cat de iubit este Fidel si regimul sau. Cu masini retro intretinute si frumos colorate, piscine si palmieri, nisip fin si stele de mare, umbrele de paie, trabuc la 25-30 $bucata care este contrafacut si un mojito la 10-15$ paharul, enorm de scump, ospatarite si ospatari zambitori si amabili, fete care te intretin la preturi exorbitante, camere de hotel platite cu mii de euro sau dolari, celebrul Inglatera Hotel sau inaltul Nacional Hotel cu piscine superbe. O Havana de all inclusive. Havana iubita si adorata si pe care o stim din povestile scrise de Hemingway. Celebra vorba spusa de el “Havanita”. Si ne imaginam din cartile lui.
Pana aici Cuba este frumoasa, dar… cotind ca baietii, la stanga sau la dreapta chiar in spatele portului din Santiago de Cuba sau in Havana, prin spatele Capitoliului, intri in adevaratul Santiago si in adevarata Havana. Un Santiago si o Havana a cubanezilor saraci, fara pantofi, umbland desculti. Catarati pe acele autobuze cu care sunt dusi la munca de guvernul lor. Santiago si Havana, orase ale saraciei si a cotloanelor cu oamnei incrancenati. Aceleasi cladiri coloniale pe care le stiti stau sa cada. Rupte si scorojite. Femei si barbati, copii si batrani obositi care, vazandu-te pe acolo, nefacand parte din lumea lor se mira la aparatia ta. Majoritatea stiu ca cei care umblam mai des pe acele strazi suntem marinari si suntem doar priviti. In schimb, turistii care au curajul sa se aventureze pe acolo sunt asaltati de localnici cu diferite oferte, actiunea se intampla pe strada si in balcoanele mari si rupte ale Havanei. Viata Havanei pe acele strazi este un spectacol incredibil, este loc de joaca pentru copii si viata de zi cu zi a parintilor.
Acei copii ai Havanei, saraci si flamanzi murdari si care zambesc atunci cand te vad, sperand ca poate primesc un Snikers sau vreo pereche de slapi mai buni.
Masini americane din filmele cu Elvis. Strazile din Santiago si ale Havanei, unde esti intrebat daca vrei trabuc la 3 dolari cutia sau 2 dolari sticla de rom. La alt colt de strada observi ceva... cum era la noi o data demult, o macelarie. Unde porcul este alimentul de baza. Unde acel porc este crescut in cladirile in ruine. Unde porcul este in lesa pentru a nu fi furat de vecini. Am mancat pe acele strazi porc gatit direct in strada, pus in chifla si vandut pentru 1 dolar. Sandwich cubanez si mai incolo un birt in care un pahar de mojito era 0, 50 de centi. Stai si bei cu acei cubanezi de pe strada, esti intrebat daca vrei o femeie, sunt si ele. Esti intrebat de fiecare daca nu vrei una , nu vrei alta, pentru niste preturi modice si mereu auzi din partea ofertantilor celebra fraza: sunt originale, pe  dracu. Toate imitatiile si tot ce se intampla pe strada inclusiv prostitutia sunt si se fac cu acordul autoritatilor. Femeile care stau la colt de strada si se ofera turistilor, uneori sunt prinse de politie, urcate in masinile de politie si la trei strazi distanta sunt lasate sa coboare. O Havana cu strazile sale murdare si copii dezbracati care cer cate un dolar pentru ca le-ai facut poze. Cate unul mai descurcaret se pune si a doua oara la coada. Havana, unde vecinii ies in strada si joaca domino sau baseball, strazi in care cubanezul de rand traieste zi de zi in obscuritate si in care nu are nici un viitor. Atunci cand prind cate un strain sar pe el cu totii sa ii ofere cate ceva, original bineinteles.
Havana - un oras al maretiei si decadentei, al visului orcarui cubanez si a revolutiei lui Che Guevara, furata de Fidel. O realitate cruda si adevarata. O Havana in care dupa ora 22 nu vezi decat patrule si turisti straini. In pietele de interes pentru straini, sunt cafenele deschise. In cartier si pe strazi este intuneric. Nu vezi pe nimeni pe strada doar lumini usoare in cladiri paraginite si fara usi la intrare. Trecand pe strada te uiti la cladiri si vezi viata acelor balcoane, de unde esti privit pana dispari dupa primul colt. Santiago si Havana, unde din alt balcon esti invitat sa urci de cate o cubaneza grasa si rujata. Balcoane unde tinerii atarna hainele la uscat si batrani privesc la vremurile trecute cand credeau in revolutia lor si in visul lui Che Guevara.
Un oras vechi daramat si cenusiu. Oameni sunt satui si scarbiti de condtiile lor de viata. Tinerii sunt blazati si vor sa fuga din aceea Havana. Ii vezi pe acei cubanezi saturati de celebrul “ Viva la Revolucion” cubanezi care vin prin port atunci cand un vapor sta pentru mai mult timp. Se invart in jurul navei, platind unii cu nevestele, altii cu copiii lor, fuga lor din Cuba spre alte locuri. Havanei cu malecon-ul sau frumoas si curat, pana la un punct. Mai incolo intri in lumea lor a celor de rand. Faleza Havanei, unde vezi tinerii indragostiti imbratisandu-se cu patima si iubire. Havana cu faleza ei este loc de visat, de cantat, de a te plimba si a admira marea. Faleza pentru cea mai mare parte a havanezilor este acel locul unde castiga traiul si hrana. Pescari si femei in cautare de turisti. Femei batrane imbracate pompos pentru a face o poza cu turisti zambitori, pentru cativa dolari. Havana cu Politia ei care alearga dupa fete care se vand si dupa copiii sau batranii care vand cutiile de trabuc mai ieftin decat magazinele guvernului, pentru a nu muri de foame. Stau si ma intreb ce ar spune Hemingway daca ar vedea cum arata Havanita lui draga? Draga maestre Hemingway, Havanita ta draga, este cum ai lasa-to si o stii tu: frumoasa, coloniala si primitoare.



Draga maestre Hemingway, Havanita ta adorata in acest timp, din care nu mai faci parte, este bolnava si urata, a imbatranit si ea o data cu timpul scurs de cand ai plecat.
Draga maestre Hemingway, cineva, a lasat un buchet de flori la un colt de strada, langa o cladire in paragina. Cred ca este pentru tine, draga maestre Hemingway. Acel prieten al tau, Fidel, ti-a furat iubita si a schilodit-o, daca te inatlnesti cu el, pe unde esti acum, scuipa-l in ochii din partea mea. Eu vroiam sa il vad pe Che Guevara, un om liber, care credea intr-o tara libera. Eu, cel pe care l-ai primit in casa ta, acolo pe dealul Havanei, am vazut 2 orase. Dar mai bine tac si nu vei citi ce am spus.
Havanita ta draga sa o ai in minte asa cum ne-ai lasat-o tu. Daca am reusit sa va arata o tara si orasele sale iubite, de noi turistii. Daca nu, macar am incecat sa va fac sa credeti sa sunteti pe acele strazi si sa fi fost si voi cu mine si cu colegii mei in Cuba, in Santiago de Cuba, prin Vinales si pe strazile pietruite din Santiago, dar mai ales in Havana. Daca ajungeti vreodata in Havana, plimbati-va linistiti pe acele strazi. Sa beti un pahar de Mojito in memoria maestrului... Eu unul m-am imbatat pe acolo.
Pentru mine, Havana iubita, frumoasa, ai devenit hada. O baba urata si furata de Fidel doar pentru el, imi este dor de tine. Cuba, frumoasa, misterioasa dar bolnava pe dinauntru.
Te rog frumos sa ma ierti batrane Hemingway pentru aceasta descriere a iubitei si in acelasi timp amantei tale, Havanita.

duminică, 20 februarie 2011

Mormantul lui Isus, o vizita de suflet

 Plecat din Berceni, am ajuns pana la urma in Haifa am fost curios sa vad cu ochii mei acele pareri impartite. Cum ca la mormantul Lui, nu ar fi nimic de vazut decat o lespede de marmura alba si multi oameni stand la coada pentru un minut petrecut in mormant. Cu ajutorul Lui, ajungeam si prin Haifa la fel de des precum ajungeam si in Port Said. Stiam Haifa pe de rost.  La restaurantul lui Nea Iancu si Nea Misu, cei doi romani batrani, ovrei de la mama lor, ne strangeam romanii ajunsi prin portul Haifei.


Haifa

 Nu cred sa nu fi fost vreun roman, marinar sa nu manance pe la carciumile lor. Dupa cateva luni aveam si noi pofte de mititei, salata de vinete, sarmale si ciorbite gustoase aproape la fel ca si acasa, in Berceni. Acolo pe langa poftele culinare am inceput sa fiu mai atent la discutiile celor mai batrani sau celor intorsi de la mormantul Lui, in jurul mesei si a unei carafe de vin.
Pareri impartite, controverse, vorbe de bine sau nu. Marturisesc, eu nu imi fac cruce cand trec pe langa biserici, nu imi place si nu am spus niciodata ”Sarut Mana Parinte" mergand la biserica sa ma rog sau cu diferite ocazii, eu stau in spate de tot. Nu am sarutat niciodata la altar o icoana sau o cruce. Stau in coltul meu si ma rog in felul meu, cum cred eu si cum simt. Cei apropiati sufletului meu stiu ca nu imi plac cei care slujesc in biserica…. si nu stiau nici ei ce am eu in sufletul meu, pana nu au inceput sa ma cunoasca mai bine. Nici in ziua de azi cand trec pe langa o biserica nu imi fac cruce. Nu stiu daca mai traieste carciumarul ovreu, batran si bandit, Nea Iancu, care avea o nepoata in Bucuresti pe la Dristor. La intrebarea mea, “Ce sa fac Nea Iancule, sa ma duc la Ierusalim sau nu?”, imi raspunde impartial, poate gandindu-se la ceilalti ovrei care au pravaliile intinse si care castiga un ban frumos si cinstit dupa urma Lui: “Cum simti tu, eu sunt ovreu, dar este Domnul tau. Du-te, poate te vei simti mai linistit in inima si sufletul tau. Daca tot ajungi pe aici nu te duci si pe la El?”. Am plecat pana la urma cu cativa colegi de diferite nationalitati.
Drum prafuit, caldura mare si, cu cat ne apropiam si mergeam prin locurile calcate de El,


Marea Galileei

 eram  nelistit si mai nerabdatator. Ma gandeam la raul Iordan stand in apa raului, la vorbele marinarilor intalniti prin dughene cum nu ai ce sa vezi la mormantul sfant.
 Intram in Ierusalem, orasul oraselor si orasul lumii. Ierusalim este al lui Isus, este al lui David si al lui Mahomed, este al tuturor, orasul care a impartit lumea. Orasul iubit si Sfant pentru toti oamenii, indiferent de credinta. Orasul ocupat si jefuit pentru averile sale. Orasul hulit de unii si slavit de ceilalti. Ierusalim, un oras plin de bogatii si stralucitor, a ajuns camp de lupta.
Am vrut sa intram prin poarta gunoaielor, pe unde a intrat si El. Zidul orasului inalt si puternic ascunde istoria si faptele lui Isus, Domnul Meu. Ajungem si la zidul Plangerii, unde un baiat israelian de 13 ani este facut barbat. Ne pozam,


 Ierusalem

 dar nu intram sa vedem si zidul. Trecem de securitatea israelienilor, controlati la piele,dupa care intram pe Via Dolorosa. 


Via Dolorosa


La intrare, unde Ierusalim-ul este impartit intre Mahomed, David si Isus, securitatea cetatenilor este primul loc. Daca ajungeti aveti grija si de voi un pic, sunt toalete la intrare si va dau un sfat… nu mai sunt pe tot traseul. Erau singurele din drumul spre mormant. Povestea cu placutul si utilul isi are si ea locul sau in aceasta calatorie. Sunt fantani si robineti cu apa potabila inainte de a intra pe Via Dolorosa. Nu aveti de ce sa va enervati daca stati mai mult la punctele de control, este si spre binele vostru. Umpleti-va sticlele sau aduceti-le cu voi de unde veniti, potoliti-va setea inainte de a merge la El. Nu prea sunt magazine pe traseu unde gasesti apa, daca gasesti o sticla este foarte scumpa, ovreul, stiind sa faca bani, te duce mai intai pe la tarabele si magazinele cu rahat dulce si aromat, baclavale si fistic. Te baga prin magazinele vreunui prieten, de unde isi ia partea la intoarcere. Am vazut grupuri de tursiti care mergeau grabiti, fara sa inteleaga ceva pe Via Dolorosa, au fost tinuti prin magazine si nu stiau ce ii asteapta la mormantul sfant. Am intrat pe via Dolorosa…Chinul Lui, batjocura si povara fiecaruia dintre noi. El si-a dus crucea Lui pentru a ne salva in fata Tatalui, pe noi pacatosii. Toti dintre noi stim acest lucru, dar fiecare dintre noi credem in felul nostru. Ma gandeam si la ce imi spuneau cei cativa marinari, ca nu este nimic Acolo. Eu simteam, poate si voi cei care veti ajunge o sa simtiti la fel ca si mine, nu stiu. Fiecare dintre voi credeti si veti simtiti in sufletul vostru cum va spune inima si credinta fiecaruia. Strada si treptele sunt vechi, piatra batatorita de atatia pelerini care in mii de ani au venit la El. Pe mijlocul strazii si al treptelor piatra este tocita vizibil. Cat a indurat el pentru noi, a fost de umilit de acei oameni din timpul Sau. S-a lasat scuipat si injurat, lovit cu pietrele si cu tot ce aveau prin maini, biciuit de soldati si condamnat de propiul sau popor. Luat in ras de femei, batrani, copii si preoti.



Stanca Golgota, 

A crezut in noi s-a ridicat de pe aceea piatra tocita din drumul Sau, a mers cu buna stiinta sa Se jertfeasca trupeste pentru noi. Mergand pe urmele Lui, catre locul unde a plecat pentru a sta si a ne astepta la dreapta Tatalui Nostru, simteam prezenta Lui pe langa mine. Calatorii crestini au lumanari si cate o cruce in mana. Pe drumul Lui este liniste. Sunt atat de multi pelerini, dar este o liniste… Preoti de toate cultele pe drum si la intrarea in biserica mare. A fost construita peste mormantul sfant o alta biserica mai mare. In acea biserica sunt manastirile si majoritatea cultelor crestinatii cu reprezantantii acolo. Franciscanii, catolicii, benedectinii, ortodocsii care sunt si pazitorii mormantului. Ar fi multe de spus dar nu asta este rostul de a fi facut acest articol, pentru mine este o calatorie de suflet… la El. Cei interesati de astfel de subiect sa o faca ei, eu nu vreau. Eu am venit sa ma rog Lui. Am dat ocol bisericii mici care este si mormantul Sfant, am aprins lumanari si ne-am asezat la coada. Nu erau foarte multi asezati la rand


Biserica mormantului lui Isus

 si ma pregateam sufleteste sa intru la El. Ma gandeam in mintea mea ce am sa Il rog sau ce voi gasi in interior. Ce impresie am sa am si cum am sa ies de acolo, ma intrebam. Ajung din ce in ce mai aproape de intrare, aveam un gol in stomac si emotiile erau mari decat pana atunci. Trebuie sa te apleci pentru intra la El. Se intra cate 2-3-4, depinde cat de multi sunt cei care au venit. La intrare este un preot grec care citeste biblia si asigura respectarea timpului de a sta inauntru. Nu sunt genul sa traga de tine sau sa tipe daca mai stai un timp, poate fara sa vrei. Sunt discreti dar foarte insinstenti. Am ajuns la mormantul sfant…

Aplecandu-ne intram, 



Intrarea in mormantul lui Isus

inauntru este racoare, semiintuneric, lumanari aprinse, o lespede de marmura alba si rece la atingere. 
Este un stegulet de matase alba pe care scrie Hristos a Inviat in limba greaca. 


Lespedea din marmura aflata in mormantul lui Isus

Fiecare dintre noi aprindem lumanari si… ma simteam linistit. Incercam sa ma rog si nu imi gaseam cuvintele. Imi era frica… de El, imi era frica de judecata Lui si ca ma va alunga. Nu am mai simtit de atunci niciodata acel fel de frica.
Eram prins de puterea locului si a Lui. Nu era nimeni pe aceea lespede dar… era acolo, cu mine. Am inchis ochii si am inceput sa ma rog lui Isus, in fata Lui. Am facut-o fara voce tare si in sufletul meu. Stiam ca este Acolo, Il simteam ca ma asculta si ca este Bun. In fata Lui suntem la fel cu totii, nu mai avem bani mai multi decat unul sau altul, nu avem de ce sa ne certam si sa ne injuram sau a ne lua la misto intre noi, cum facem cu totii. In fata Lui nu simteam nici o ura sau furie cand se intampla ceva rau cu o persoana draga noua. Eram cu prietenii mei, dar singur, doar eu si El. O parte din supararile si amaraciunile mele au ramas acolo. Invidiile si frustrarile nu le-am mai simtit cat am stat in fata Lui. Simteam ca Ii vad privirea, se uita la noi, la mine, la voi si ne intelege pe fiecare in parte. De ce va spun toate astea…? Cine ma pune?
Fiind in fata lespedei si in mormantul Sfant am simtit ca sunt pentru catva timp mai bun. Am deschis ochii si m-am uitat la tovarasii mei de drum, toti erau cu ochii inchisi si cu capetele plecate sau pe spate. Am inchis ochii repede sa nu Il pierd. Nu L-am pierdut si era in fata mea.
Ma rugam si El ma asculta in rugaciunile mele si atunci am stiut ca va fi intodeauna langa mine si langa sufletul meu. Stiam ca daca am sa plec de acolo El ma va insoti in viata mea. Il vazusem, chiar daca nu era acolo, Ma asculta si aveam un sentiment pe care niciodata nu l-am mai avut, de atunci nici pana in ziua de azi nu am mai simtit acel sentiment, de a sta cu El. Doar acolo, in fata Lui, am simtit teama si liniste, simteam ca am facut ceva si sunt vinovat, vroiam sa imi ascund sentimentele si vina, dar parca nu puteam sa ascund nimic in fata Lui, numai ma gandeam la timp si ce este dincolo de zidurile Lui. Nu aveam nici o putere, sa ma rog si sa Il rog sa Ma ierte, pentru tot ce facusem. Nu exista timp, nu exista nimic in jurul tau, doar senzatia si sentimentul ca El se uita la tine si te intelege, te priveste in suflet si te vede… ce ai acolo. Eram linistit si ma regasisem in fata Lui, cu inima si cu sufletul. Simteam ca cineva ma iubeste, chiar daca pana atunci injuram de mama focului si eram nenorocit. Judecam pe fiecare din diferite motive si apucaturi. In fata Lui m-am simtit gol si fara nimic pe mine si in mine. Imi era rusine de mine. Imi simteam mainele murdare si le-am dus la spate, dar El tot le vedea murdare. Am fost un nenoricit, am inselat si am luat in ras diferite persoane. Uneori mi-am batut joc de un suflet. Ii vedeam pe cei de langa mine altfel decat pana atunci si  nu ma gandeam ca prin actiunile mele le fac rau. Am vrut sa ingenunchez si sa imi ascund fata, dar El tot ma vedea si ma privea in ochi asa am simtit in acele momente. Imi venea sa plang de ciuda dar nu puteam, nu ma lasa sa ma comport asa si nu ma lasa sa ma pierd si incerca sa imi spuna sa fiu mai bun. Vroiam sa ma descarc in fata Lui, dar nu ma lasa. Simteam in acele momente ca El ma iarta de tot si sunt curat. Simteam ca ma intelege si ma va iubi. M-am simtit tras afara si am deschis ochii, nu stiu cum ajuns afara si ceilalalti din spate intrau si ei la El.
 Faceam lucruri inainte de a merge in Calatorie, pe care acum nu le-as mai face. Nu sunt habotnic si nu merg des la biserica, ma rog cand am greutati si probleme, cand imi este greu sufletului sau cand simt ca nu mai fac fata. “Nu este de vazut nimic acolo”, imi rasunau vorbele unui marinar. Pentru mine El era acolo si a vrut sa imi arate acest lucru. Pentru moment eram nervos si agitat ca ma luasera de langa lespedea mormantului. Era asa bine in fata Lui. Era liniste…nu vroiam sa mai plec de acolo, vroiam sa raman cu El.
Locul in care Isus a fost dat jos de pe cruce si spalat

Ne uitam unii la altii si nu spuneam nimic, eram marcati fiecare dintre noi si se vedea. Am inceput sa ne uitam pe la magazinele de suveniruri incercand a ne linisti. Am revenit la viata de zi cu zi si terminasem de cumparat. Iesind dintr-un magazin de icoane vedeam pe cei veniti sa se roage, ca si noi fiind si ei marcati la randul lor. Unii aveau lacrimi in ochii, o parte erau tacuti si capul in pamant si nu vedeau nimic in jurul lor. Am vazut crestinii iesind zambitori si calmi. Le vedeam chipurile fiecaruia si vedeam ca fiecare dintre cei care au fost la El, au fost primiti, toti fara exceptie si fiecare l-au vazut in sufletul lor.

Am iesit pana la urma din biserica mare si am plecat in drumul nostru. Nici astazi, cand va spun si ma destainui, de ce? nu ma inchin cand trec pe langa biserici, doar eu stiu ce am in suflet si cat de mult cred. In ziua de astazi nu sunt asa de convins ca un popa de la biserica crede mai mult in comparatie cu mine, in El. Cei care isi fac cruci si se uita la mine chioras ca nu fac la fel ca ei, poate nu stiu ca am fost la El si il am in suflet. Am incercat de atunci sa fiu mai bun, sa incerc sa ajut cum pot, fara sa cer rasplata in schimb. Si acum injur si mai calc stramb prin gandire si comportament, dar macar incerc sa fiu un pic mai bun. Imi este teama de frica pe care am avut-o in fata lui Isus, Domnul Meu. Stiu acel sentiment si nu mai vreau sa il am cand am sa stau in fata Lui si ma va arata cu degetul. Sa imi spuna si sa ma judece pentru ca nu am stiut sa il vad si sa Il accept in sufletul meu. Nici unul dintre noi nu ne-am intrebat ce am simtit atunci. Peste o saptamana am revenit in Haifa si am mers la Nea Iancu. Am intrat si nu era acolo in acel moment. Ne-am asezat la mese am comanadat si ne-am pus pe treaba. Simteam la un moment dat ca ma privea cineva, am intors privirea si era Nea Iancu. Se uita la mine, in ochii mei. M-am ridicat si m-am dus pana la el, sa vorbim, m-a luat de umar, s-a uitat la mine si mi-a spus;
 Te-ai linistit… se vede”.