duminică, 14 aprilie 2013

Parcul Herastrau



    Parcul Herastrau, il tin minte prima oara, cred ca prin anii1974 -75. Pentru mine era o calatorie lunga cu troleibuzul 83, interminabila, ma plictiseam rau de tot. 
Bunica si matusa mea, imi spuneau ca imi arata Bucurestiul de sus.




 Mai tin minte ca auzeam ori de cate ori mergeam cu troleibuzul, vocea taxatoarei, care statea in spate, intr-un loc special amenajat, langa usa din spate, cu un geam mare in fata ei. Anunta solemn, o spunea parca strangandu-se putin de nas ,,Capatuuul “, de unde vine si vorba celebra : “din mana in mana pana-n fund la taxatoare “.
Ieri, “ Capatuuul “ era pe vremea aceea in Sos Nordului, intrarea de la roata unde parcul era imens pentru mine atunci. Case multe in genul celor de pe Vacaresti, curti micute iar casele la fel de micute si acoperite cu un carton negru.


 Agitatie si copii care alergau pe sosea. La capatul lui 83 parca se oprea si drumul. Mahalaua incepea de acolo. Primul lucru pe care il tin minte este ca mergeam la o roata mare,



 care avea niste bancute legate de ea, fiecare vopsite in culori diferite, dupa ce te urcai un nene punea un lantisor sa nu cazi. Te ridica incet si lenes pana in punctul de unde vedeai toata panorama parcului. Copacii erau mici, vegetatie mai deloc, puteai vedea cladirea Televiziunii si cladirea de la Casa Scanteii, Arcul de Triumf si cladirea pe care toata lumea o stie drept “ Pavilionul H ”, cele mai inalte cladiri pe vremea aceea in zona parcului. Mai tin minte ca auzeam zgomotul avioanelor cu elice, de la aeroportul Banaeasa, ieri totul era in alb si negru.
Azi, Capatul liniei de trolebuze 83 nu mai exista, doar celebra “din mana’n mana pana’n la taxatoare“. Intrarea de la roata, vile extravagante si complexuri de blocuri moderne. 

Cartierul Francez este ridicat pe fosta mahala. Strazi si vile construite pana la sina de tren.
Privelistea din punctul cel mai de sus al rotii, nu se mai vede aproape nimic in jur decat copacii, care odinioara erau asa de mici ca si mine. Roata astazi este functionala, la fel de lenesa, dar mai batrana.


 Aleea mare este strajuita de bancute, la umbra sau la soare. Fiecare dintre cei care stau in Bucuresti cunoastem locul si pana la urma este al Bucurestiului. Terasa este pe malul lacului, vechiul si noul ponton sunt in acelasi loc unde odata gustul de Cico era fascinant. Aleea aceasta te duce pe malul apei pana la sina de tren, aici daca mergeti pe sub podul de cale ferata ajungeti tot in parcul Herastrau. Un colt linistit, umbra multa, sunteti fata in fata cu locul unde iarna trag vaporasele la chei. Podul Baneasa care desparte lacul Herastrau de fostul strand Baneasa.





Partea mai putin stiuta a parcului Herastrau, Corpul Diplomatilor si vechiul Duty-Free.  In acesta zona nu se intra datorita restaurantului exclusivist din zona, nu se circula, dar daca sunteti mai indrazneti puteti merge la pas pe malul lacului. Intrarea de langa fantana Miorita este deschisa. Aceasi nomenclatura …cu delfinele sale prin acele locuri. Aceleasi alei, salcii aplecate peste lac, de pe acest mal vedeti locul de unde am plecat. De pe celalalt mal se vede Restaurantul Herastrau si putin peste varfurile pomilor inca se mai vede…roata. Zona este mai putin cautata si umblata, linistita si pe nesimtite ajungi la scarile unde este o statuie, eu o vad ca pe o incercare de a fi o Coloana lui Brancusi, din piatra. Aici este si iesirea din parc sau intrarea din statia lui 131, fata in fata cu Casa Scanteii. Coborand scarile spre lac si facand la dreapta spre Pavilionul H meregeti pe aceeasi alee cu bancute si salcii pe malul lacului.
Ieri,  un avion cu elice adus pentru a fi transformat in cofetarie, in timp a fost lasat de izbeliste, era atractia copiilor si locul unde fiecare copil visa sa ajunga pilot de avion. Acum am aflat ca acel model era un D. C. 9. De la an la an mai paraginit si descompletat. Acolo gaseam nelipsita vata pe bat, mese din fier si scaune cu spatarul din fier forjat, albe si cu fete de masa in carouri.


Azi,  manele rasuna de la boxe cat statura unui om, aceeasi mici, bere la halba, un carusel pentru copii, marfa intinsa pe jos, tarabe cu tricouri, “ ciunga baieti “ si cativa care te indruma spre un loc de parcare. Pe locul unde era acel DC-9 cu elice acum sunt cateva trenulete, saltele unde sari 10 minute pentru10 lei, un mini-orasel al copiilor. Hard Rock Café si clubul B.O.A. Duminca este o aglomeratie pana la scarile care te duc la debarcader. Aici terasele sunt deasupra caselor de bilete pentru plimbare sau traversare cu vaporasul, sunt pline, alte acorduri mangaietoare de manele. Maieuri suflecate peste burti si un accent tiganesc pe care am ajuns sa nu il mai suport inpreajma mea. Pavilonul H, a ramas si el, plin cu haine ieftine, colorate si chinezarii rasuflate, parcagii din Ferentari oferindu-ti un loc pentru a lasa masina in schimbul a ceva bani. Vaporasele au si ele varsta batranei roti, 56 de ani. Coada in fiecare weekend la vaporase. Aleea este neincapatoare in aceasta zona, se merge in sir Indian, daca ar rasuna acordurile melodiei Dansului Pinguinului, toata lumea ar fi bucuroasa si ar dansa de fericire in acesata zona, coji de seminte atarnad pe un una din buze, Paleru zice dintr-o boxa, pana la primul pod este o aglomertie care te duce repede la intrarea in Muzeul Satului. Coborand si de pe al doilea pod si facand la stanga pe malul lacului toata aceea agitatie si forfota dispare, reveniti in Herastrau. Aleea cheliosilor (Aleea Trandafirilor), cea cu piatra maruntinta unde doamnele pe tocuri parca calca in varza, injura de mama focului pe cei care au avut idea de a pune acel pietris pe acolo. Foisorul unde fanfara militara mai vine din cand in cand, ne incanta cu un mars al lui Radetzki sau vreun vals la moda in perioada Bucurestiului interbelic.
Intrarea de la Televiziune, aleea care intra de la Arcul de Triumf se intalnesc la fantani. Nu stiu ce reprezinta pentru cei care au avut ideea de a denumi acest boulevard dupa generalul francezilor si denumirea data pietei, pe mine unul ma lasa rece. Cati domnitori au avut Tarile Romane, de ce un general francez? Nu am sa inteleg sau nu vreau sa inteleg niciodata aceste decizii. Pentru mine acest colt de Herastrau va ramane pentru totdeauna, intrarea de la Televiziune.
Ieri, 
 Locul unde mergeam la defilarile pregatite cu luni inainte de 23 August,


 locul unde traiau oamenii mirosind a parfum FA sau 8*4 plimbandu-se cu masini Volga sau Ford Taunus, parcate in fata vilelor. Intrarea in Herastrau de la Televiziune, un Comaliment de unde cumparam caramele bulgaresti si bomboane cubaneze. Langa Alimentara era o cofetarie unde profiterolul era 11 lei si avea o frisca nemaipomenita pe deasupra. Dupa ce beam pepsi si savuram profiterolul mergeam cu totii la primirea sefilor de stat veniti la nea Nicu. Noi pe trotuarele unui boulevard cu piatra cubica, stegulete mici din hartie, lozinci de marire a partidului si a presedintelui mult iubit.
Azi, cladiri inalte din sticla, Alimentara si Cofetaria nu mai sunt demult.  Acum nici cladirea Televiziunii nu se mai vede, odinioara punct de reper si vazuta tocmai din celalalt capat, din varful batranei roti, acum parca a disparut.
Ieri, o statuie din inox, 

stralucitoare in soare, miros de peste si niste porti din lemn masiv. O eculza plina de mizeria adusa de apele raului Colentina prin Herastrau tocmai de prin Straulesti. Un loc prin care treceai cu frica sa nu cazi in acel noroi si mizerie. Lumea plimbandu-se linistita, oameni simpli care isi dadeau Buna Ziua si care nu se suparau daca erau intrebati de binete si ce fac. Restaurant care odinioara avea in program cantecele lui Stefan Banica tatal; il vedeam si il auzeam cantand.
Azi, aceeasi satuie din inox, Un lac si o ecluza curata, moderna si renovate. Podul renovat si el, la fel si soseaua din piatra cubica. Un loc curatat dupa plecarea chinezilor ramasi sa doarma sub plastic si carpe. Intarea in Herastrau care va duce la terasele moderne, cele vechi au fost daramate dar au aparut cele noi, au ramas apucaturile si locul unde se strang cei din lumea cafenelelor cu pretentii, pentru a fi vazuti ce cafea beau, ce ultim model de masina si-au achizitonat, ce putoare are langa el, ce model de ochelari cu rama alba si-au tras. Pontonul celebru si terasa cu vedere la lac ridicat langa aleea care inconjoara Herastraul. Terasele sunt pline de cele care cauta celebritatea la bratul vreunei fitze de Dorobanti sau Hersatrau. Trecand mai repede, ajungem in dreptul pontoanelor si a fostelor baze nautice. Vechile cladiri ale cluburilor sportive unde isi tineau ambarcatiunuile nautice. In paragaina. Cativa fosti antrenori in varsta pe vreun scaun…pierduti in lumea lor trecuta, amintindu-si de vreun sportiv sau de vreo cupa castigata. Mai sunt doar trei cladiri ale fostelor baze, una singura mai are ceva miscare in rest, paragina,
Ieri, mandria unei natiuni, sportivii Romaniei. 


Cati dintre noi nu am stat cu sufletul la gura si ne uitam la Campionate Mondiale si Europene pana seara tarziu cu mari emotii. Cat de bucurosi eram cand un roman sau echipa Romaniei castiga la acele sporturi o medalie? Erau priviti cu admiratie si toti vroiam sa fim ca ei. Sportul Romanesc isi avea una din bazele nautice si pe lacul Herastrau. Medalii de Aur, Argint si de Bronz. Ii vedeam la televizor si ne bucuram cand ii vedeam pe lac antrenandu-se. Un centru de juniori si punct de plecare in cariera pentru multi sportivi. Unul dintre cele mai puternice centre de juniori din tara si din Europa. Din cate cladiri si cluburi erau odata pe acel mal de Herastrau nu au mai ramas din pacate decat una singura. Doua sunt in paragina, doar unul are ceva activitate sindicala.
Azi, mandria unei natiuni, la ce capitol exceleaza Romania? La fitze, cele mai puternice din Europa. In locul cladirilor care adaposteau ambarcatiunile si cluburile nautice din Herastrau pe acolo au rasarit. “ La fara fitze” si alte terase, adevarate rampe de lansare pentru domnitele de pe micul ecran, la stirile de la ora 19: 00, un model in viata pentru copiii nostrii si chiar pentru cei de varsta noastra, fitzele Europei la asta suntem campioni, de la ultima ulita din fundul Moldovei si pana la ultima bancuta din Herastrau suntem primii si parca este sportul national al romanilor, sa ne spargem in fitze.

Copiii ne cresc cu cantecele lui Salam, Parizer si Margarite. Cantece despre dusmani si Mertane, azi,  ne mor copiii dupa o tura la etnobotanice si ne uitam neputinciosi cum se arunca o fata la 13 ani de la ultimul etaj, asta nu este Herastraul meu in care am crescut cu cheia la gat. Trec zi de zi pe langa una din intrarile lui si imi aduc aminte de copiii care stateau la coada in sorturi negre si maieu alb, pentru a invata tainele skifului si a canoei. Astazi, ruina si loc de facut bani frumosi. Paragina, doar un club mai este in activitate si acela este pe partea mai ascunsa a Hersatraului, pe malul care duce catre podul Bucuresti- Constanta. Toate acestea au fost demolate, ce sportivi aveam, ce de fitze avem.
Ieri, timp de toamna, singur prin parc, eram copil. Frunze uscate pe alei,  banci cu vopseaua uscata de soarele verii trecute. Un parc in care stateam pana seara si nu mai voiam sa ajung acasa. Un parc prin care ma plimbam si voiam sa nu se mai intunece niciodata, un parc in care ma gandeam in liniste si imi puneam foarte des intrebarea, de ce? asa este normal? Asa trebuie sa fie? La ceilalti este altfel, la mine de ce nu este asa? Herastraul, golas de frunze, aramiu la culoare, linistit, posac, singur in soarele toamnei care apune.
Azi, Un parc in care merg cu fata mea si o vad cat este de bucuroasa, este langa noi si nu se simte singura, un parc verde si plin de viata, parcul in care vreau sa stam cat mai mult si soarele sa nu mai apuna niciodata, pentru ca si acum imi este drag sa raman pe aleile lui. Aleea de pe malul lacului parca si ea sta sa cada, unul din pontoanele unde ii vedeam pe marii sportivi sunt si ele cazute de un colt, in apa lacului. O priveliste dezolanta cu locuri ramase in timp din anii ’60 – ‘70, dar ce ne mai miram in ziua de azi. Mai departe pe aleea micuta, cu bancute, salcii in apa ajungem la fosta baza B. T. T. Terenuri de tenis ingrijite si bine intretinute. Restaurantul si el la fel de bine intretinut si de modern. In jur de 12 terenuri de tenis pe zgura. Iarna o parte din aceste terenuri sunt acoperite cu baloane, este o baza sportiva intretinuta, care mie mi-a placut. Vara sunt si 2 terase linsitite si nu foarte aglomerate. Fostii sportivi care reprezentau Romania in anii trecuti vin des pe aici, sunt fara ifose, nu sunt aroganti ii vezi la terase sau pe unul din acele terenuri de tenis, oameni simpli si care te fac sa te simti bine in jurul lor. Pontonul din dreptul bazei este si el modern si bine intretinut, preturi scumpe si parca neportivite pentru criza noastra la terasa de pe pontonul din dreptul bazei. Meregeti si ajungeti la debarcaderul care este fata in fata cu intrarea de la Pavilionul H de pe celalalt mal al lacului. Aici Restaurantul de la Debarcarder este in paragina si cu usile inchise. Muzica anilor ‘70-‘80 nu se mai aude si lautarii acelor ani nu mai canta demult. O imagine a locurilor de odinioara si care sunt acum in paragina. Doar o cascarabeta din tabla ruginita ramasa si ea din anii ’90, trist dar adevarat. Cateva rampe pentru skateboard si mergem din nou inspre alta iesire, dintre roata si terenurile fostei baze B. T. T. la iesire sau intrare. Terase cu instalatie de climatizare imprastiind aer rece intre mese. Langa acestea gasim aleea catre… roata. Mergem sau mai bine spus ajungem de unde am plecat in plimbarea noastra in… timp. Acesta este parcul copilariei…mele la margine de Bucuresti.
Ieri , Azi




Aceasi roata batrana si lenesa, aceleasi bancute  decolorate, aceeasi copilasi in punctul cel mai de sus al batranei Roti. Oare, peste zeci de ani,  acei copilasi cum vor descrie parcul copilariei lor? Parintii au copiii pe langa ei si in mintea mea este un cliseu deja-vu, in alb-negru.

Ce gasiti voi, dumneavoastra, cei care cititi depsre Herastraul meu? Poate mai nimic, doar si voi ati batut aleile crapate, macar o data.
Parcul Herastrau, in timp, ieri si azi, acelasi parc pentru toata lumea. 


Cu bune si cu mai putin bune parcul Herastrau este iubit de toti care i-au stiut aleile si bancutele, malurile si terasele, plimbarile cu barca pe Herastrau si locul de meditatie pentru unii. Parcul Herastrau este al nostru, al fiecaruia cu tot cu uscataturile lui. Milioanele de trecataori care s-au plimbat pe aleile sale sau mai bine spus, aceasta este una dintre milioanele de povestiri ale Herastraului. Parcul este al tuturor bucurestenilor si al celor ce sunt in trecere, intamplator sau nu, trecatori sau nu, pe aleile sale,  in timp ne-am plimbat cu totii. Si acum aud acelasi zumzet al motorului de avion turat la maxim, care il auzeam de undeva. Cu toti cunoastem Herastraul si poate ne regasim pe aleile sale, in timp.


Dupa acesta plimbare la margine de Bucuresti prin Herastrau, am obosit. Plec spre casa. Sunt bucuros pentru ca am prins acele vremuri. Astepatnd metroul imi aduceam aminte plecand spre casa de tramvaiul 11, cu 2 vagoane, rosu la culoare si cu un far mare in botul lui, tramvaiul lui nea Gica, care venea din Groapa lui Eugen Barbu si care ma ducea, ieri, mic copil, de fapt si astazi, mare fiind pana la Mandravela, de acolo mai merg putin pe jos,  prin mahala si am ajuns la o alta margine de Bucuresti.

8 comentarii:

  1. Și, uite-așa, nuș'cum faci tu de sari dintr-un gând în altu', dintr-o evocare în alta și de fiecare dată m-apucă o amețeală pe după suflet și-un zâmbet cald pe lângă ochi. Altminteri să știi că n-am cine știe ce emoție cu Herăstrăul, dar Cișmigiul... ah, Cișmigiul!!

    RăspundețiȘtergere
  2. Salut Bubu, mai sare omu' din cand in cand si parleazul, ca doar sutem oameni, cu sentimente, altfel am fi precum roboti. Despre Cismigiu, eu nu prea am fost prea des pe acolo,. nici mare fiind. Mergeam cand si cand prin Cismigiu in timpul liceului. Cand mai chiuleam mergeam in Cismigiu, dar in partea din spate, langa izvor, ne ascundeam de ochii lumii prin grotele de acolo, sa nu fim vazuti de cineva cand fumam Kent.
    Sa fii Sanatos, Bubule!

    RăspundețiȘtergere
  3. Faţă de Herăstrău, Cişmigiul mi se părea pitic şi sărac. În Herăstrău veneam la avionul-cofetărie unde primeam bilete-gumă-de-mestecat, mergeam la Expoflora sau cu vaporaşul în copilărie, iar apoi îmi plimbam copiii prin toate colţurile şi aleile lui, la celebrul gâscan şi curcan, în "poiana bebenacilor" cu căprioara de metal, la locurile de joacă sau prin Muzeul Satului. Herăstrăul va rămâne veşnic o filă din existenţa mea, la care mă întorc cel puţin o dată pe an, cu câte un an în plus pe umeri...

    RăspundețiȘtergere
  4. Vocea-de-departe, sa stii ca mai nou, de cate ori merg prin Herastrau, parca incep sa simt si eu o adiere, asa...pe langa umeri. Cred ca am deschis cartea cu amitiri despre copilarie. Sincer, asta am si vrut.

    RăspundețiȘtergere
  5. Remember the time, Laur!

    Nu-i aşa că dintotdeauna şi întotdeauna trecutul a fost mai bun decât prezentul, iar prezentul e mai bun decât viitorul? E o regulă de bază pe care am constatat-o pe propria-mi piele, din păcate.
    Astăzi, nu numai că nu se mai face nimic bun, dar nici măcar nu se întreţine ceea ce există.
    Blestemul Juniorului: „Voi n-o să reuşiţi niciodată să întreţineţi ceea ce a făcut tata, darămite să mai construiţi ceva.” Iar tata, tătucul Împuşcatul, a făcut multe lucruri bune. Aş da orice (mă rog, aproape orice!!) să readuc la viaţă timpurile de demult. Atunci când nu ne urla în ureche dejecţiile lui Guţă, Salam şi alţi „mari muzicieni” - fibre de cultură muzicală, nenicule, şi altceva nimic...

    RăspundețiȘtergere
  6. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere