Cocioc

Pentru mine acest parc este o intoarcere in timp.

Peroiada cand credeam si imi spuneam ca toata lumea este a mea, credeam ca eu stiu totul, dar nu stiam atunci cat de dor imi va fi de acei ani. Azi ma uit cum au trecut anii si ma plimb din nou pe aleile parcului. Sunt crapate, sunt umflate si rapciugoase, sunt aleile pe unde am invatat sa sarutam prima oara, dar si sa daruim la randul nostru. Un parc care era pe buzele tinerilor din liceu, unde mergem azi?

Cu cine te intalnesti? Pe ce banca ne intalnim? Ai tigari la tine? Avem ceva bani de un film? Discutii purtate in w.c.-ul liceului dupa care faceam ce faceam si ne intalneam in parc. Era foarte popular cand spuneai ca mergem in Cocioc.

 Un parc, care, in anii’80 era linistit, noaptea mergeam la film. Erau doua filme la Polivalenta, unul dupa altul si biletul era 25de lei.

Exista cineva sa nu isi aduca aminte de colegii din liceu? Nu cred. Exista cineva dintre voi sa nu se fi plimbat la varsta de15-16-17 ani, cu o fata, cu un baiat de mana, pe marginea lacului, din parcul fiecaruia? 

Parcul este tot acolo, eram copil, eram fara minte si nu ma interesa decat daca mergem in parc. Acest parc, care a insemnat si adolescenta noastra pe vremea aceea, era si strand pentru o parte dintre noi. Chiuleam de la ore, intram in parc pe aleea principala, coboram panta catre lac, ne dezbracam uniformele de liceu si saream direct in lac. Acum lacul nu este murdar, este foarte murdar, este necuratat si imi aduc aminte cum saream din salciile inalte, sa ne dam mari in fata fetelor imbrcate in sarafane, cu ciorapi de nailon si sosete albe, moda acelor ani.

 Parcul, in care am avut primele emotii, cand m-am intalnit pentru prima oara cu o fata si nu stiam daca ma va lasa sa o tin de mana sau sa o sarut. In acest parc a fost si prima dragoste, se spune ca nu se uita. O dragoste de copil si pentru prima data simti ca ai un fior cand vezi aceea persoana, primul fior, al dragostei. 

                                                                                        

Acest parc ne-a oferit adapostul sau, sufleteste si nu numai, cand ploua ne bagam sub podul care te duce la sala Polivalenta. Parcul acesta ne-a oferit adapostul sau si ne-a primit ori de cate ori am vrut sa fim singuri. Catranit sau nu, neingrjit sau nu, aleile vechi si tocite, toate acestea fac parte din viata mea, a noastra. Cand  ma plimb pe aleile sale ma regasesc in acei ani in care nu ma interesa ce va fi, cum va fi, unde voi fi? Atunci conta doar ca sunt acolo, in parcul adolescentei mele. Nu ma interesa ca erau gunoaie si sticle de plastic aruncate printre boscheti. Nu vroiam sa vad vreo doi trei boschetari cum dormeau pe sub tufisuri. Poate si ei au fost adolescenti si au avut parte de bucuria de a fi copil, acum cine stie de ce au ajuns asa. 

Un parc in care ne plimbam cu totii si vrem sa ne intoarcem in acei ani. 

Pentru fiecare dintre voi, parcul adolescentei noastre ne va ramane in suflet pentru totdeauna. Astazi parcul este tot acolo, pentru mine Parcul Tineretului va ramane intodeauna un parc drag si am sa ii spun Cocioc.

De cate ori ma plimb pe aleile sale ceva imi aduce de acei ani de liceu. Spectacolele de 1 si 2 Mai, cand veneau sa cante Iris, Holograf si Compact iar noi de abia asteptam sa mergem. Ne scriam pe gecile de blugi cu pixul; IRIS, AC/DC, Sandra, Modern Talking si mai scriam in oracole. Mergeam sa vedem Cenaclul Flacara sau concertele grupului Song. Parcul in care mergeam sa jucam fotbal cu baietii din clasa. Stau si ma intreb ce mai fac colegii mei din liceu? Unde i-a purtat viata si ce s-a ales de ei. Poate vin si ei in parc sa se plimbe, dar nu ne intalnim, poate trecem unii pe langa altii fara sa ne recunostem, nu-i drept! Cand ma plimb pe aleile parcului imi vine sa strig dupa acei ani de liceu care au trecut si pe care ii vreau inapoi, trec pe langa cineva si parca imi pare ca seamana cu Mironescu, colegul meu de banca. Cred ca fiecare stam si ne aducem aminte pentru o frantura de timp cum era in clasa, daca ne mai aducem aminte de colegi, cum erau, cum aratau, cum arata astazi fratii Predescu din prima banca?   

Verdeata cat cuprinde cu ochii, copiii jucandu-se, batranei pe banci sau la o plimbare linistita, copiii care rad si se joaca fara a fi deranjati. Adolescenti tinandu-se de mana, parca sfiosi cand trec pe langa tine, altii galagiosi si ii auzi ce spun de “diriga” sau de “ala de mate”, un loc de evadare in liniste si de a nu fi deranjat din gandurile fiecaruia. Aceea panta, care o cobori vara inspre lac, iarna era derdelusul nostru. Cred ca venea tot cartierul la derdelus, eram uzi leoarca, ne inghetau mainile pe talpica saniei, si spuneam:  “ Mai ma dau o data si gata”,eram inghetati, morti de foame si se intuneca repede. Uneori il tinteam pe vreunul cu un bulgare dupa ceafa, mai vedeam o fata de la a-11-a B si nu stiam cum sa intram in vorba cu ea. Ne cautam in buzunare de bani si tigari, mai veneau parintii dupa cate vreunul.  Toamna, uneori, saream gardul cimitirului Belu, ne plimbam in linistie, stateam la o tigare cu prietenii, uenori sigur.

  Cociocul adolescentei mele este neingrijit si a ramas in acei ani de liceu, pe partea dreapta, cum te uiti de pe pod. Cociocul meu drag este parcul in care mergeam in anii adolescentei imbracati dupa ultima moda si plecam in parc…la agatat si ne uitam dupa fete. Cociocul meu este acel parc in care ne strangeam baietii din liceu, iar fetele veneau si ele pe acolo, chipurile sa se plimbe sau stea pe o banca. Pana la urma pe aleile parcului ne plimbam cu totii si il iubeam.

Denumirea de Cocoic nu mai exista decat in amintirile noastre. Eu am in minte Cociocul nostru, al anilor de liceu. 

 Cum pot eu sa va arat un parc urat? Nu pot sa fac asta, nu ma lasa sufletul de copil, pentru mine este cel mai frumos parc din lume, parcul anilor de liceu si al primelor iubiri.

Bucuresti - Ferentari

Strada mea

   Fiecare individ are visele sale, copil fiind, apoi mai tarziu, adolescent, trecand si de aceasta perioada am devenit matur. Macar o data in viata ne-am dorit sau am visat la ceva. Un om fara vise traieste degeaba, nu are nici o bucurie, este sterp pe dinauntrul lui, un om care nu are amintiri parca este mai gol in suflet, un om care nu isi doreste nimic de la viata este un om bolnav pe dinauntrul sau, este zbarcit in suflet.

Eu sunt copil de Bucuresti, nascut in Berceni, dar crescut pe maidanele Ferentariului si  pe piatra de la Mandravela, cum ii placea bunicului meu sa imi spuna. Sunt roman, nu sunt tigan.

Livezilor

 Am crescut cu imaginea manastirii de la  Vacaresti si a spitalului de nebuni, La Balamuc ii spunea bunica mea. Ridicam praful strazilor de pe langa Banditu, o fosta bacanie la intersectia din Aparatorii Patriei, acum este statia de metrou pe locul de unde cumparam halvita de la Banditu. Alergam pe campul care incepea unde se termina blocul C3 de pe Tunsu Petre, unde se termina pe vremuri Ferentariul . Eram impartit intre Ferentari si Berceni, asta pana in clasa a-6-a cand ne-am mutat definit in Berceni. 

Mai ajungeam noi de la Mandrvala cu un autobuz Skoda, rosu, pana la statia Lemetru, pe cheiul Dambovitei. Nu stiti unde era Lemetru? De acolo treceam Dambovita sa vedem casa care avea o cruce de piatra in fata intrarii, era pe o strada inclinata si pavata cu piatra cubica.

Am inceput sa scriu dupa ce am gasit prin casa niste poze mai vechi. 

Tunsu Petre

 Am inceput sa imi aduc aminte de unde am rasarit, de unde am plecat, cine sunt. Am inceput sa ma uit inapoi sa vad cartierul, strazile. Deodata in copilaria se schimba brusc ceva. Cand eram  elev de clasa a-I-a parintii au primit de la servici( Electromagnetica) un apartament in Ferentari si uite asa am inceput sa bat si strazile de pe acolo, sa cunosc si alte locuri decat cele pe care le stiam pana atunci. 

Intodeauna, inevitabil, strada face parte din viata noastra, fiecare dintr noi ajungem pe o strada. Tot ce face parte din viata noastra se afla pe o strada. Cartierul vechi al acelui copil de Bucuresti ramane in urma, in timp, in amintiri. Incet, strada cea noua intra in vietile noastre, acelasi cartier, oras, tara, aceleasi strazi.   

Hotelul se afla pe strada, adresa restaurantului este pe strada, pe ce strada stai? Ne intalnim pe strada cutare, care face parte din viata noastra. Sa putem ajungem la acele locatii superbe vazute in reclamele agentiilor de turism, la televizor, in pliante si reviste, acolo in acele locuri ajungem tot pe o stradă. Sa putem ajungem la malul marii, poate traversam o stradă. Uneori nu ne place ce vedem pe aceea stradă, alte ori suntem incantati de ce vedem pe acele străzi. Ajungem să facem comparatii intre străzile lor si străzile noastre.
Ajungem in tări si mai puţin umblate, unde vedem multa sărăcie si mizerie. Uneori, in viata, ne intrebam partenerii de drum, pe ce strada o luam? Ce ascund aceste strazi? Care sunt dedesubturile acelei strazi? Si in final cea mai grea decizie a individului este de a reusi sa aleaga strada din viata lui, de fiecare dintre noi depinde pe ce strada alegem sa pasim in viata. Nici o strada nu seamana una cu cealalta.

 Ce este strada pentru mine, ce inseamna strada in viata noastra...

Mahalaua Ferentari, peste Prelungirea Ferentarilor, este cartierul sarac unde traiesc romani si tigani la gramada. Pe acele strazi rau famate, cartierul cu nume faimos este mizer.  Cartierul Ferentari nu a fost asa de la inceput. Acest cartier se confunda acum doar cu tiganii si saracia, asa este, dar la inceput Ferentariul nu a fost asa cum il stim noi acum.

 Strada Ferentarilor in ‘76- ‘80 era frumoasa, linistita, curata si primitoare. Majoritari eram noi, romanii. Ferentari la inceputul sau a fost un cartier al boierilor, spuneau cei ma in varsta si care au prins aceea perioada. Ferentariul in perioada interbelica a fost un cartier de lume buna, case cu un etaj, nu vedeai picior de tigan, poate cei de la salubrizare, ospatari, frizeri, slujbasi, chiar si legionarii aveau cuibul lor in Ferentari. Strada, acum, inseamna droguri, furturi, batai si chiar crime. Prietenii de care imi mai aduceam aminte, acei copii care ne jucam pe strazile din acel Ferentari, o parte dintre ei sunt in puscarii, alti sunt doborati de foame. Mai intrebam de vreo doi, trei, care au reusit sa iasa din aceea mocirla, pe care o stim cu totii, dar cativa dintre cei cu care mancam o paine cumparata de “ la Papu”, care ne cadea pe  jos, in praful  Ferentarilor, sunt morti, batai pe strada, drogurile, alcolismul si bolile luate din puscarie, la varsta de 20-30 de ani, toti romani. Am crescut  pe strada din Ferentari cu ei, am facut si eu mici gainarii, m-am batut cu tiganii sau intre noi, am facut prietenii cu tiganii de pe acele strazi. 

Astazi, batranii stau in fata scarii, pe trepte, la o tabla.

 Trecand pe langa ei se uita la tine, la fel ca ceilalti, cei la care am venit le spun; “ Nu il mai tii minte pe al lui...?”

 Nea Ion, fost maistru la Electromagnetica coleg cu ai mei imi spune;

“ Si ce mai cauti ba pe aici, iti era dor de jeg, ai venit sa ii vezi pe astia, doar ei au mai ramas”  

 Reintors regasit aceleasi strazi. Pe strazile mizere si imputite rasaritul aduce in viata cuiva, doar boala, saracie si de ce nu, moarte. In strada nimeni nu te slaveste si nimeni nu iti spune cuvinte de lauda la adresa ta. Strada te invata sa fii rau, dar si bun, totul depinde de tine. Strada este locul tuturor, saraci, bolnavi, nebuni, flamanzi.

 In copilarie, pe una din acele strazi din Ferentari, Tunsu Petre,  am avut un prieten, roman si el. In ajunul Craciunului mergeam cu el la colindat, imparteam bucatele si banii frateste, mergeam cu sorcova si cu plugusorul. Staeam in noaptea de Craciun pana tarziu si ne faceam planuri, visam ce ne va aduce Mos Gerila. Stateam pe strada si ne imaginam cum este in alte tari, cum sunt oamenii si locurile acelor meleaguri. Daca este frumos pe acele strazi. Ne jucam amandoi pe strazile din Ferentari. Uneori manacam la mine sau el, alteori ramaneam cu mama lui cand nu erau ai mei acasa. 

Livezilor

Cu el am mers prima oara la un club sportiv, cu prietenul meu stateam pe strada, cu el am invatat sa ne descurcam chiar si mai tarziu,  colindam strazile din Bucuresti. Bateam, Calea Mosilor, Calea Victoriei, Kisselff, Selari, Blanari, Magheru, Ana Ipatescu, Grivitei, Pantelimon, Giulesti, Pajura, Drumul Taberei, Catelu, strazi pe care am crescut.

Da, recunosc, am fost un golan, am fost o puslama de mahala, am fost o haimana crescuta pe piatra Bucurestiului. Nu am negat niciodata de unde am plecat si ce am fost, am ramas prieten cu cei din strada, am crescut in strada aia blestemata. Intors acasa, in ajunul Craciunului, din anul 2000, am trecut sa il vad, cum imi era obicieul, a raspuns mama lui. A inceput sa planga cand m-a vazut la usa, eu nu stiam, venisem acasa dupa aproape 10 luni.  "Nu mai este mama, l-au omorat astia din strada cu bautura si cu drogurile lor, nenoroctii dracu. Nu mai ma intelegeam cu el, l-au gasit in parc, pe unde va jucati voi... atarnand de o creanga”.

Nu imi venea sa cred, nu aveam cuvinte, am ramas impietrit, imi veneam sa strig de durere, vroiam sa ies in strada, sa ma bat cu toti pe care ii stiam ca i-au facut rau prietenului meu, ii stiam care sunt. El nu era asa, il stiam bine, dar strada te schimba si iti demonstreaza puterea pe care o are asupra ta.

Ferentari, intre blocuri

 Eu am iesit si am lasat strada in urma, am lasat acel copil de Bucuresti, copilulul de mahala si acel adolescent care batea carciumile din Bucuresti, am lasat in urma acei prieteni de pe acele strazi din Ferentari. Acum merg singur, merg in linistite pe acele strazi, cativa se mai uita dupa mine, eu trec mai departe.

Iacob Andrei

Am ajuns sa lucrez  pe vapoare, de cate ori plecam intr-un voiaj sau reveneam acasa, ma intorceam acolo, pe strada mea din Bucuresti de unde am plecat odata. Si acum, cand imi era dor de prietenul meu mai treceam prin Ferentari. Mergeam pe strazile copilariei, pe unde ma jucam cu el sau mai tarziu cand Ii povesteam  despre strazile de prin  acele porturi pe unde ajungeam si ii aratam pozele cu acele strazi din tarile pe unde ma ducea nava.

 Strada din Ferentari de care va povestesc isi i-a tributul, fara sa ne intrebe si pe noi daca suntem de acord, daca vrem. 

Iarna,

strada este goala, este mohorata, strazile sunt in mocirla. Iarna toata lumea paraseste strada lasand-o  murdara si rece. In viata, daca pot sa vorbesc cu cineva, sa le spun lucrurilor pe nume fara sa ma ascund este datorat si strazii.

 Strada iti arata acei oameni cu interese ascunse care isi vanda omenia, sufletul si prietenii. Strada iti arata pe cel de langa tine, cel pe care il credeai ca este prieten cu tine si de nevoie se duce si te arata cu degetul celor de la care are interes mai mult decat la tine, ce a vorbit cu tine le spune lor, tu esti singur, ei sunt mai multi. Esti prietenul lor in functie de ce interes au, dupa o saptamana cica este din nou prieten cu tine, doar pentru a afla ceva, dupa care acel prieten fuge din nou la ceilalti sa le spuna ce a auzit de la tine. Pe strada esti vandut pentru cateva pungi de mancare, pentru o mahoarca ieftina si pentru o sticla de pufoaica imputita s-au pentru un bilet in plus. Uneori, strada se transforma, si ea, intr-o afacere de familie s-au a unui grup majoritar. Am mai ramas pe acolo sa vorbesc cu cei putini, pe care ii mai cunosc, sunt ramasi in acele blocuri din Ferentari si pe acele strazi. Parca sunt mai imbatraniti decat mine, sunt mai seci, parca nu maiau putere, sunt mai goi pe dinauntru,  strada a devenit stapana pe sufletele lor. Strada este dura, strada ne da ceva in viata, dar ne si ia ceva din viata.

 Poate ca acea strada face parte din viata mea, a voastra, dar nu vrem sa recunoastem, nu vrem sa o acceptam.

 Prietenul meu imi spunea uneori; Tu chiar mai crezi in minuni? Da, cred, ii raspundeam, ai sa vezi ca poate odata o sa putem sa facem …daca nu credeam la un moment dat in viata mea intr-o minune poate nu mai ajungeam in aceasta noapte, sa va povestesc despre Bucuresti si strazile sale.

Tunsu Petre

 Strada te alege, dar si tu o alegi, depinde de om, de visele fiecaruia dintre noi, eu am scapat de aceea strada, prietenul meu nu a reusit. Cu noroc sau nu eu am reusit sa aleg strada cea buna, am ales sa fac dreapta, pe alta strada si sa ies. Acum, injur si am ajuns sa urasc din tot sufletul meu aceea strada din Ferentari, pe care am fost odata.

 Apropo, voi pe ce strada stati? 


P.S.

Acest articol a fost publicat si in Evenimentul Zilei, unde a fost mentionata sursa, autorul si publicat in 2013.
http://www.evz.ro/trei-povesti-de-pe-strazile-celui-mai-periculos-cartier-din-romania-1041521.html 

  Articolul scris de mine a aparut pe pagina de net, Partida romilor, in 2014, fara sa specifice sursa, fara sa ma intrebe daca sunt de acord cu publicarea lui, fara sa ma intrebe daca pot sa copieze articolul. Acest articol a aparut ca fiind scris de: George Susma.

 De ce ma mira compartamentul celor din Partida romilor?  Furtul, indiferent sub ce mod,  exista in sangele acestei etnii. 

   Am sa inchei in acelasi ton:

  Apropo, voi cum va simtiti cand sunteti furati ?

 Postat la: 15.05.2014 23:47 | Scris de: George Susmă
http://www.partidaromilor.ro/remember/strada-mea-303

Epave

In Lumea vazuta de mine am intalnit cateva epave. In Lumea vazuta de mine,  uneori, am atins acea bucata de fier aruncata pe o plaja sau langa un tarm…

Bucata de fier pe care o vedeti in porturi sau  cand stati la plaja si o vedeti trecand la linia orizontului, v-ati ganditi pentru o secunda ca aceea nava  are un suflet, are viata ei?

            Prima data urcat pe o nava, ai o cabina unde vei sta pentru cateva luni bune. La primul contact cu nava, “o simti” , dar si ea te simte pe tine. Esti facut sa traiesti cu ea sau nu. Iti dai seama din prima clipa daca esti printre cei care o plac sau nu. La randul ei si ea te accepta sau nu. Mai tarziu ajungi sa nu poti trai fara aceea nava, barca, vapor. Pe mare sunteti una si aceeasi persoana. Pe mare acea nava are viata ei, pentru tot ce ne ofera noua. Acea bucata de fier este casa noastra, o iubim. Uneori o uram, dar nu din rautate, poate din acel dor dupa casa noastra de pe uscat. O iubim pentru ca in acea nava ne strangem lucurile cumparate pentru familie, copii, neveste, cei dragi. In acea nava traim si lucram, ne ducem existenta. Poate, o parte dintre noi am ajuns sa lucram pentru a putea sa ne intretinem familiile sau pentru a face ceva in viata, un viitor. Navele, de toate felurile si dimensiunile au viata lor, au un suflet al lor, stiut sau nu. Acel fier este casa noastra. In cateva concedii prin Grecia am mai vazut cateva barci abandonate, la mal sau pe uscat.

Intre doua oceane

 
    Nu foarte multi dintre voi ajung sa treaca cu o nava  prin Canalul Panama. Marinarii de pe navele comerciale si cele pentru pasageri au ocazia sa ajunga mai des prin aceste locuri. Locul meu pe una dintre aceste nave, o cabina micuta, un pat si niste lucruri inghesuite prin dulapuri sau in geamantane adunate in decursul anilor petrecuti pe nave, azvarlite sub paturile in care ne odihnim. Dezordine si locul in care ne aruncam hainele pe unde apucam. Suveniruri si maraferturi stranse de prin porturile in care ai ajuns si care stau prin diferite colturi ale cabinei pentru a le duce acasa, amintirea acelor locuri. Incerc sa va arat cum se vede canalul Panama din puntea unei nave. Panama, umezeala, cald, soare, ploua din nou iese soarele, un loc cu foarte multa vegetatie, pe scurt Panama.
     Am sa povestesc si pentru tine Gherasime, carmaciul copilariilor noastre. Poate ai ajuns demult pe acolo, stiu ca tare ti-ar fi placut sa carmesti prin acele ape.  Cand eram copil asteptam sa vad serialul  “Toate panzele sus”, dupa care ieseam si eu pe afara cu copiii din fata blocului si ne imaginam cum este in acel colt de lume. Cine este Gherasim, cine este Ismail, cine este Eremia…fiecare ne alegeam un personaj si ne jucam, eram in lumea noastra, a copiilor, barci, oceane, valuri, pirati si locuri de peste ocean.  Suntem in Marea Caraibelor venind dinspre Fort Lauderdale si ne indreptam spre Los Angeles. Noaptea se ridica si afara este o ceata deasa, alba, laptoasa. 

Insula Skiathos

 Insula Skiathos a fost, va fi si va ramane una dintre cele mai cautate si dorite insule. Am auzit foarte multe povesti, descrieri, legende si am citit foarte multe articole despre Skiatos, majoritatea dintre noi. Am sa incerc sa va spun cate ceva despre Skiatos. Am avut norocul in tinerete sa vad o parte dintre insulele Eladei, dar au ramas multe de vazut. 

 Pana la urma am ajuns si noi in aceasta insula. Am sa incerc o descriere din ce am auzit eu din povestirile locuitorilor Eladei despre insula Skiathos.

Skiatos, toata lumea stie ca face parte din grupul insulelor Sporadelor de Nord. Sporade in limba greaca inseamna, " Imprastiat ". Numele de Skiatos, in Grecia este explicat sau mai bine spus in Grecia are trei intelesuri, precum majoritatea cuvintelor din vocabularul grecilor. Nu se stie sigur de unde vine numele acestei insule. Eu incerc sa va dau o explicatie din folclorul Greciei.

In limba greaca, Skia inseamna, umbra. Una din explicatii ar fi, “ la umbra padurii de pin”.

O alta explicatie ar fi ca insula se afla, la umbra muntelui Athos, adica Ski-Athos.

A treia explicatie este sau vine de la primii locuitori ai insulei care au emigrat si au venit din oraselul Skia, aflat in insula Evia, de altfel o insula foarte aproape si pe langa care se trece in drum spre Skiathos. In Skiathos si nu numai, in orasul port, locuitorii isi vopsesc casele in alb si ferestrele in albastru.

Si pentru acest lucru exista o explicatie. Se spune, ca in timpul dominatiei turcesti grecii nu aveau voie sa isi arboreze steagul national. In aceea perioada de razboi indelungat si sub stapanirea imperiului otoman, grecii din toata Elada au decis sa faca un mare steag pentru a le aduce aminte de natia lor, de stramosi, sa le aduca aminte cine sunt ei ca popor, asta ar fi o poveste spusa de un grec din santierul naval din Piraeus. Casele mai sunt in acest fel din cauza soarelui care arde cu putere nu numai in Skiatos ci in toata Elada. Scaldata de apele calde ale lui Egeu, in drum spre insula Skiatos se poate vedea si muntele Pelion unde erau centaurii mitologiei si a povestilor lui Homer. Toti cei care au ajuns in Skiatos cunosc povestea fratilor Gizi si a participarii insulei prin amplasamentul ei in apele Egeei la razboaielor din zona, cu venetieni, cu turci sau cele din antichitate.

Insula imbina perfect dinamismul cu pitorescul si linistea. Cu totii stim cate plaje are insula si ca cea mai renumita este cea de la Koukounaries,

 descrisa de fiecare dintre cei care a simtit nisipul nefiresc de fin si foarte fierbinte. Plaja si padurea de pini a mai fost descrisa, cu mirosul ei nefiresc langa o plaja la mare, pe care il poti intalni doar intr-o padure. Eu stiu ca in limba greaca cuvantul koukounaries inseamna…conuri de pin, dar cum in limba greaca un cuvant poate avea 3 intelesuri as putea fi contrazis destul de usor, dar hai sa reveneim la povestea mea despre Skiatos.   

   

Ce as mai putea eu sa adaug, doar ca aceea specie de pini este unica in lume spun specialistii chiar si pe Discovery. Am vazut un reportaj, mai demult, in care cercetatorii incercau sa isi explice cum rezista acei pini in climatul de pe Skiatos si nu gaseau raspunsul. Tot de pe plaja de la Koukounaries a plecat printesa Diana inainte sa aiba tragicul accident, plaja cotata a zecea din lume si prima din Grecia o face deosebit de cautata si celebra. Langa plaja este si celebrul hotel Skiatos Palace. Peisajul superb, plajele cu apa de o claritate ireala reprezinta punctul de rezistenta al insulei. Ne-am rasfatat in apa si la tarmul Egeei de la Koukounaries, ne-am rasfat cu soarele arzator si mirosul nefiresc de pin langa malul marii.

Skiatos, un orasel cu stradute pietruite, cladiri pe doua coline, casele vopsite in steagul Greciei. Si aici precum in toate insulele exista biserici. Aici este o biserica inchinata sfantului Nicolae, patronul navigatorilor din Skiatos.

Turnul cu ceas este una din atractiile orasului si punctul cel mai inalt, de unde se vede panorama orasului, superba as spune eu. In timpul ocupatiei turcesti biserica a avut rolul de a-i invata pe copiii greci limba si inscrisul stramosilor si tot biserica era locul unde a fost  a fost formata rezistenta impotriva otomanilor.

 Acest rol al bisericii a fost foarte important in istoria Greciei si in toate aceste insule ale Eladei, din acest motiv grecii sunt foarte credinciosi,  astazi cei bogati sustin biserica cu donatii substantiale si biserica ortodoxa greaca este una dintre cele mai puternice biserici.

Ce ar mai fi de spus de catre mine, distanta dintre Amafiapolis si portul din Skiatos este de aproximativ 28 mile marine.  Si noi ne-am rasfatat cu o masa in Skiatos la El Greco, ne-am plimbat pe stradutele inguste, am cumparat suveniruri si nu mai doream sa se incheie aceasta optionala. Am privit si avioanele venind la aterizare pe pista foarte scurta a insulei. Este o insula superba in care daca puteti, mergeti fara sa stati pe ganduri. Pentru majoritatea dintre voi drumul pe mare pana acolo este plictisitor, pentru mine…amintiri rascolite si pe care imi doresc sa il pot avea in fiecare an.

O insula cu totul diferita fata de cele din partea de nordest a Greciei.